Interviu - "Christine Lynn" (Cristina) (7) -prima parte-

  Acesta este un interviu luat  (de mine, Anais si Andreea McKagan) unei colege de clasa, pe nume Cristina [care a preferat sa se semneze "Christine Lynn]. Este una dintre persoanele de care sunt mandra ca imparte acelasi prenume cu mine, iar cu asta cred ca am spus tot. 

  Mai jos apare doar o parte a interviului, din simplul fapt ca inca nu am primit si celelate raspunsurile. Insa voi posta si cea de a doua parte astazi, cel tarziu maine.

  [Tin sa le multumesc celor doua prietene pentru ajutorul acordat.]

AnaisC.:Care este idealul tau in viata?

Christine Lynn: Un ideal in viata nu pot spune ca am. Nu sunt genul care sa admire pana la obsesie o persoana, sau care sa aiba incredere in oameni.In randul artistilor, vad un posibil ideal in Amy Lee,care pentru mine ramane cea mai buna in ceea ce face. Muzica ei este cu adevarat un iz fermecator de care avem nevoie, oricat de fericiti, suparati, buni, rai am fi. Iar in randul persoanelor care ma inconjoara, vad un ideal in prietenul meu, Alex. E un om cu un suflet atat de curat, incat ai putea sa stai ore intregi cautand defecte si ramane cu foaia goala. Nu e perfect, dar e un om bun si valoros. Pe mine m-a invatat ce inseamna viata si cat de puternic trebuie sa fii, si pentru asta ii voi fi recunoscatoare o viata intreaga.

AnaisC.:Gusturile tale muzicale iti influenteaza viziunea asupra vietii? Daca da,cum?

Christine Lynn: Normal. Pentru mine muzica este "voice of the soul". In rock gasesc apogeul dar si cele mai abrupte prapastii. Niste versuri care pentru altii poate nu inseamna nimic, pentru mine pot fi o perspectiva asupra vietii, o lacrima de dor pe obraz, bataia inimii. Depinde de la caz la caz. Cert e ca muzica te poate schimba. Muzica poate vorbi despre tine.

AnaisC.:Esti o persoana spontana?

Christine Lynn: Nu. Nu sunt o persoana spontana.Stiu foarte bine ce vreau de la viata si de asta sunt destul de exigenta cu ceea ce inseamna punctualitate sau tinere de cuvant. Urasc cand se incalca asemenea lucruri! De asemenea imi place sa-mi fac planuri pentru care sa lupt sa se implineasca.

AnaisC.:Care a fost cel mai mare moment de cumpana din viata ta?

Christine Lynn: Momente de cumpana am avut. Destul de multe as putea sa zic. Dar cel mai grea a fost moartea bunicului meu. Avand in vedere ca era omul pe care l-am iubit cel mai mult, nu mi-a fost usor deloc sa trec peste moartea lui. Nici in ziua de azi nu pot sa zic ca m-am vindecat complet, dar amintirile cu el nu le voi pierde niciodata si asta imi mai alina mica suferinta.

AnaisC.:Daca ai avea ocazia sa intalnesti o celebritate, care ar fi aceea si cum ar decurge

intalnirea?

Christine Lynn: Clar, as vrea sa o intalnesc pe Amy Lee. Referitor la intalnire, probabil i-as pune toate intrebarile stupide posibile =)), si am face peste 1000 de fotografii, care, dupa, ar fi afisate peste tot in camera mea.

AnaisC.:Obisnuiesti sa fii sfatuitor sau cel sfatuit?

Christine Lynn: Sfatuitor. De mica am invatat sa ma descurc singura, fiind foarte orgolioasa nu ceream vreun sfat sau ceva. Imi place sa ajut, sa le ofer sfaturi celor care au nevoie de ele. Chiar pun suflet in tot ceea ce fac si ma bucur daca pot aduce un zambet pe fata cuiva.

AnaisC.:Ai un motto dupa care te ghidezi? Care?

Christine Lynn: “Gandeste`te la trecut doar in masura in care iti amintesti de lucruri frumoase.” E un motto pe care l-am invatat singura de-a lungul anilor. In tot acest timp am invatat sa traiesc si fara regrete. Trecutul trebuie sa fie acea perdea care acopera intreaga viata si care se mareste cu zilele, si acea perdea trebuie sa fie cat mai curata, frumoasa, astfel incat sa nu lase umbre asupra vietii. Sunt genul care face ceea ce simte cu orice risc, si asta niciodata nu m-a facut sa am regrete. Chiar daca am gresit, nu am regretat. Stiu ca am invatat ceva din greselile mele si, in plus, pentru regrete era prea tarziu.

AnaisC.:Care este locul in care vrei sa mergi cel mai mult?

Christine Lynn: Vama Veche, clar! Iubesc Vama! E tot ce si-ar putea dori un tanar (si nu numai) iubitor de muzica, natura, petreceri nebune pe plaja si indragostit al naibii de tare. E locul unde mereu m-am simtit in largul meu. E uimitor sa adormi pe plaja, si sa te trezesti la rasaritul soarelui inconjurat de locuri unde "mana umana" nu a produs nenorociri.

AnaisC.:E mai bine la liceu sau era mai bine in generala?

Christine Lynn: Liceu. E de zeci de mii de ori mai bine la liceu. Simti ca mai ai ceva viata =)), plus ca pot face ceea ce imi place cu adevarat. Am cam scapat de materiile pe care le uram.

AnaisC.:Cum ai descrie muzica de acum 30 de ani in comparatie cu muzica de azi?

Christine Lynn: Muzica de acum 30 de ani e muzica care va exista pt totdeauna. Muzica de astazi, cel mai probabil va fi uitata in anii urmatorii, asta datorita numarului mare de "artisti" din ziua de astazi. Azi toata lumea canta, isi misca fundurile pe melodii manelice si se cred artisti. Iar populatia stupida se adapteaza. Pe vremea parintilor mei existau acele trupe in voga care intr-adevar stiau sa faca muzica, iar acea muzica inca mai exista. Eu una o ascult cu mare placere.

AnaisC.:Care este melodia in care te ragsesti cel mai mult?

Christine Lynn: Sincer, e cea mai grea intrebare de pana acum. Am doua melodii care ocupa locul 1 in inima mea. My immortal-Evanescene si Far away-Nickelback. In aceste doua ma regasesc cel mai mult. “Far away” are si o valoare sentimentala foarte mare, fiind totodata si melodia pe care adorm seara de seara.

AnaisC.:Cum arata barbatul (baiatul) ideal pentru tine?

Christine Lynn: Exact ca si Alex. Cu siguranta toata lumea s-a intrebat in tot acest timp ce are acest tip, Alex, atat de special. Pentru mine e cel mai special om pe care il cunosc. In primul rand stie sa iubeasca sincer, fara sa ceara nimic in schimb. Stie sa fie mereu acolo, aproape de cei care au nevoie de el, stie sa fie puternic (si este si cel mai puternic om pe care il cunosc), stie sa planga, sa rada. E frunza care ramane pe creanga copacului oricat de grea ar fi iarna. Alaturi de el am aflat cat de mult pot sa iubesc si cat de iubita pot sa fiu. Nici acum nu pot sa cred ca exista cineva ca el. Fara doar si poate, e sufletul meu pereche.

AnaisC.:Care este principala ta pasiune acum?

Christine Lynn: Chitara. Nu demult am inceput orele de chitara (alaturi de tine, Cristina [innocent phantom] ) si pot spune ca imi place ceea ce fac. Cam greu pt inceput, dar orice lucru mare se face prin multa munca si multa durere de degete :)).

AnaisC.:Care este cel mai mare talent al tau? Ai vreun talent ascuns?

Christine Lynn: Nu pot spune ca am un mare talent :)). Am voce buna, ma pricep si la desenat, iar in legatura cu dansul nu pot spune ca dansez rau. Talent ascuns :>...pai :-" citesc ganduri si opresc timpul. Bhoaahaha!>:) I joke!...Mi-as dori eu sa pot sa fac atat de multe lucruri.

Interviu - eu [5]

  Acest interviu a fost ideea Andreei McKagan, urmand ca Anais sa i se alature. Sunt fericita ca am avut sansa sa fiu eu, de data asta, in postura celei care raspunde la intrebari. Iar aceasta este, fara indoiala - si cel putin pentru mine- una dintre cele mai importante postari de pana acum.


  Anais, Andreea, va multumesc!

AnaisC.: De ce “Innocent Phantom”?

Cristina: Numele pe care l-am ales pentru blog nu are neaparat o insemnatate anume. Am vrut sa fie unul interesant si ciudat totodata si cred ca am fost inspirata cand m-am decis asupra lui. Initial ma gandisem la “blue darkness”, dar acea denumire nu era disponibila.

AnaisC.: La ce te-ai gandit cand ai facut Innocent Phantom?

Cristina: Am vrut sa am un blog in care sa comunic ceva prin scris. Si, desi nu am mai spus-o pana acum, faptul ca admiram War N’ Riot si Real Music Zone, pe care tocmai le descoperisem, a contribuit intr-o oarecare masura la faptul ca am creat unul propriu.

AnaisC.: Ai vrut de la inceput ca Innocent Phantom sa fie un blog de muzica?

Cristina: Nu chiar de la inceput. Prin iunie, cand inca Innocent Phantom era doar in stadiul de proiect, ma gandeam ca va fi un blog in care sa scriu diverse compuneri facute de mine. Dar apoi mi-am dat seama ca vroiam sa fie ceva mai mult si mi s-a parut palpitanta idea de a scrie si despre muzica, in special despre cea care imi place in mod deosebit. Si ma bucur ca nu am ramas doar la literatura.

Andreea McKagan: Ai schimba infatisarea blogului sau preferi sa ramana asa?

Cristina: De mult ma fascineaza ideea unei poze de fundal ca cea in genul celei de pe blogul http://lrocsana.blogspot.com/ . Asa ca, daca voi face vreo schimbare referitoare la infatisare, este posibil sa fie 

una referitoare la fundal… dar sigur nu acum; Liv Tyler va va zambi mult timp de acum incolo atunci cand imi 

veti accesa blogul.

Andreea McKagan: Acum ca Innocent Phantom are jumatate de an de viata,ai de gand sa schimbi ceva pe viitor?Daca da,ce?

Cristina: Mi-ar placea sa scriu mai des, desi nu e la fel de usor ca atunci cand e vacanta. De asemenea, as vrea sa introduc rubrici noi, desi inca nu stiu care ar fi acelea. Si mi-ar placea ca cei care imi citesc blogul sa fie sinceri si sa-mi spuna daca ceva nu le place din ceea ce scriu, sau daca ar vrea sa abordez si alte subiecte, pentru ca sunt deschisa la noi sugestii.

Andreea McKagan: Ai ocazia sa ti se indeplineasca 3 dorinte.Care sunt acestea?

Cristina: Doar 3? Sa vad… as vrea sa traiesc cateva luni in ’85, sa vad ce viata era cand mama mea avea 15 ani. As mai vrea ca oamenii sa fie mai toleranti, sa nu ne mai barfim atat de mult, sa incercam sa ne facem reciproc viata mai usoara. De asemenea, as vrea sa am puterea de a-mi construi o viata foarte frumoasa, care sa reflecte o mare parte din dorintele mele, sa ma pot realize pe multe planuri si sa imbatranesc frumos; astfel ca,atunci cand voi avea o varsta respectabila , sa fiu multumita de felul in care voi arata, atat pe dinauntru, cat si pe dinafara.

AnaisC.: Care era persoana pe care o admirai cel mai mult cand erai copil? De ce o admirai?

Cristina: Cred ca pe mama mea. Eram tare mamoasa si imi placea sa imi petrec timpul cu ea alaturi. A fost si este o femeie frumoasa, pe care o admir pentru felul in care m-a educat (desi aici a avut si inca are o contributie imensa bunica din partea tatalui), in care se preocupa mereu de mine si pentru ca stie sa fie simultat mama si prietena.

AnaisC.: Ce meserie voiai sa ai cand erai copil?

Cristina: Nici daca as vrea sa le enumar pe toate nu as reusi sa mi le amintesc in intregime. Vroiam sa fiu, de la vanzatoare de placinte, la soferita… aveam multe idei, la fel de copilaresti, care chiar ma incantau in acea perioada. Acum ma amuza.

Andreea McKagan: Daca ai avea o superputere care ar fi aceasta?Justifica raspunsul.

Cristina: Daca as avea o superputere, as citi gandurile oamenilor. Dar nu neaparat pentru a afla unele secrete care m-ar interesa, ci si pentru a putea vedea viata si din perspectiva unui chinez, spre exemplu, sau a unui egiptean, turc, rus…

AnaisC.: Ai avut momente cand ai vrut sa fii altcineva? Daca da, cand si cine ai fi vrut sa fi?

Cristina: Pentru mine este ceva normal sa imi doresc sa fiu altcineva. Mi s-a intamplat de multe ori sa ma capteze atat de mult o persoana, sau talentul ei, ori doar succesul dobandit, incat sa ma gandesc la cat de fericita as fi in locul ei. Si, totodata, ma simt bine in persoana mea, ma consider pe mine insami o prietena de-a mea si stiu ca acea dorinta enumerata mai sus, deseori este doar ceva de moment, care a doua zi trece. Sper sa pot, la randul meu, sa devin un adult realizat, gata sa-si ia viata in propriile palme.

AnaisC.: Te consideri o persoana optimista sau pesimista?

Cristina: Aproape toata viata m-am considerat optimista. Acum insa - mai mult realista… si pesimista in anumite situatii. Special pentru raspunsul asta am intrebat doua colege daca, totusi, sunt o persoana optimista, as cum credeam. Iar un raspuns a fost “Nuuuu!”, iar celalat “Nu”. :)) Cu siguranta, insa, pesimista nu sunt.

Andreea McKagan: Tocmai ai aflat ca mai ai 24 de ore de trait.Care sunt ultimele lucruri pe care le faci?

Cristina: In ultimele 24 de ore cred ca mi s-ar sterge din memorie toate visele si ideile legate de viitor. As intra in panica si probabil as plange toata ziua. As sta cu familia si ne-am aduce aminte de lucrurile petrecute in copilarie, iar mama ar vorbi in amanunt, pentru inca odata, despre ziua in care am venit pe lume. Ar fi frumos sa inchei ciclul meu de viata invocand inceputul.

AnaisC.: Esti o persoana artistica?

Cristina: Da, eu asa ma consider. Ma pricep bine la literatura, voi invata in curand sa cant la chitara, iar nici la capitolul voce (sper eu) nu stau prea rau (ma rog, cel putin sunt convinsa ca nu sunt afona… sper ca pe viitor sa mai avansez in privinta asta).

Andreea McKagan: Atunci cand legi o prietenie cu cineva, tii cont si de genul de muzica pe care-l asculta?

Cristina: Nu, nici macar nu stiu ce muzica asculta toate persoanele cu care ma inteleg bine. Nu cred ca preferintele muzicale sunt atat de importante incat sa ma impiedice sa leg o prietenie cu cineva. In fond, nu tuturor le poate placea acelasi gen muzical, sau cel putin nu in aceeasi masura. Uneori, genul de muzica favorit este prea putin important, alteori este punctul 0, care aduce doua persoane impreuna… dar doar 0, nu si 1,2,3….100 (daca intelegi ce vreau sa spun).

AnaisC.: Crezi in prietenia adevarata?

Cristina: Nu stiu ce sa spun. Adevarul este ca eu am doar cateva prietene adevarate, singurele carora le pot atribui termenul “prietene”, cu reala lui semnificatie si profunzime… cele pentru care pot sa plang si sa regret cand le spun (in cazul in care o fac vreodata vreodata) unele cuvinte nepotrivite. Si, datorita lor, este posibil sa cred in asta.

Andreea McKagan: Care este persoana cu care chiar poti vorbi despre absolut orice lucru?

Cristina: Nimeni. Nimanui nu ii spun absolut orice si nici nu cred ca as fi capabila sa dezvalui cuiva orice gand care imi trece prin cap. Mi-ar fi prea rusine. Dar poate candva o voi face si nu prea cred ca acel cineva va fi neaparat o fata.

Andreea Mckagan: Care este scopul tau in viata, lucrul pentru care esti nascuta?

Cristina: Daca ar fi sa vorbesc in termini religiosi, mantuirea. Daca ar fi sa raspund in contextul in care ma intrebi, pot afirma ca inca nu am gasit acel lucru pentru care sa ma fi nascut. Poate ca in viitor voi realize fapte marete, sau voi fi un simplu om de rand… pentru ceilalti, nu pentru mine. Tine cont insa ca “life’s a journey/not a destination”.

Andreea McKagan: Te gandesti serios la o cariera in jurnalism?

Cristina: Chiar deloc. Am alte planuri pentru mine, care s-ar putea schimba totusi in timp. Dar la o cariera in jurnalism inca nu imi sta gandul si m-as mira sa imi stea vreodata.

AnaisC.: Ce cariera ai vrea sa urmezi pe viitor?

Cristina: Stii… ma atrage cariera de stewardesa, cariera la care ma gandesc foarte serios sa o am pentru cativa ani. Apoi nu stiu… impresarul unei formatii :-??.

Andreea McKagan: Vrei sa ajungi departe cu romanele care le creezi sau le faci doar din dragostea de a scrie?

Cristina: Iti dai seama ca as fi mai mult decat incantata daca as fi cunoscuta datorita lor, dar ma intereseaza mai mult parerea celor apropiati. Iar si mai mult parerea mea asupra a ceea ce creez. Dar cu siguranta o fac din pasiune, chiar daca in ultimul timp scriu foarte, dar foarte rar in “Usa care duce spre nicaieri”.

AnaisC.: Unde te vezi peste 10 ani?Dar peste 20?

Cristina: Peste 10 ani cred ca voi termina facultatea, abia atunci va incepe pentru mine viata propriu-zisa. Peste 20 de ani ma vad casatorita si implinita.

AnaisC.: Cum arata Innocent Phantom peste 2 ani in viziunea ta?

Cristina: Nu am de gand sa schimb prea mult la blogul meu si sper sa fie si atunci cel putin la fel de interesant (cel putin asa il vad eu) ca acum. Sper ca vor fi mai multe persoane interesate de el si mi-am placea sa fie unul de calitate.

Andreea McKagan: Literatura romaneasca sau universala?

Cristina: Ceea ce prefer nu are o limba anume. Conteaza sa imi placa, indiferent de nationalitatea autorului. Exista fel si fel de carti care m-au impresionat profound, indiferent daca fac parte din literatura romaneasca sau universala.

Andreea McKagan: Care este scriitorul tau preferat? Dar cartea?

Cristina: Imi plac in mod special Mircea Eliade, Mihail Drumes si Danielle Steel, iar doua carti cu adevarat valoroase care au ajuns si prin mainile si inima mea sunt “Nunta in cer” si “Elevul Dima dintr-a saptea”. La cea din urma stiu ca am plans cu suspine la ultimele zeci de pagini si acea stare trista generate de sfarsit m-a complesit si a doua zi de la terminarea cartii. A fost un roman care m-a pus pe ganduri chiar cu brutalitate.

Andreea McKagan: Care e materia preferata? De ce? Dar cea pe care o urasti cel mai mult?

Cristina: Imi place engleza, iar faptul ca este atat de importanta in ziua de azi ma determinta sa imi dau mult interes in privinta ei. O consider foarte frumoasa si este un avantaj ca fac patru ore pe saptamana la scoala. Stii, multora nu le plac anumite materii pentru ca nu le inteleg- daca le-ar intelege, poate ar afirma ca li se par OK. Iar eu nu prea inteleg fizica si chimia… :))

AnaisC.: Daca ai putea sa schimbi ceva in lume, ce ar fi?

Cristina: Ca toate limbile vorbite sa se reduca la engleza, spaniola, franceza, maghiara (desi nu imi place aproape deloc) si romana. Asta chiar ar fi tare!

Andreea McKagan: Cand si cum crezi ca se va sfarsi lumea?

Cristina: Oricand s-ar sfarsi, nu va fi anul asta. Cat despre felul in care se va intampla asta, tind sa cred ca vor fi multe cataclisme naturale desfasurate intr-un haos total, intuneric si explozii solare. Durere si chin, lacrimi si disperare.

AnaisC.: Care este locul in care vrei sa mergi cel mai mult?

Cristina: In Janis in Cluj, nu am apucat nici pana acum sa merg pe acolo :))  Vorbind serios: in Mexic… ma incanta ideea si abia astept sa am aceasta oportunitate. Acolo s-au filmat multe dintre telenovelele la care m-am uitat cu mare drag si am putut observa locuri frumoase. Iar limba vorbita acolo este preferata mea.

AnaisC.: Care este cea mai mare frica a ta?

Cristina: Sunt doua: frica de paianjeni (arahnofobia) si frica de spatii inchise (claustrofobia). Nu as suporta sa fiu inchisa intr-un loc ingust nici pentru o jumatate de minut. Apoi vine frica de a nu muri fara sa fiu pregatita pentru asta si multe altele.

AnaisC.: De unde iti vine inspiratia?

Cristina: Se spune ca talentul se mosteneste genetic, iar pe cel legat de literatura am de unde il mosteni. Cred ca m-am nascut cu o farama din inspiratia asta, pe care am dezvoltat-o si o dezvolt pe parcurs. Iar pentru inspiratia legata de blog, nu am o sursa prestabilita. O “muza” poate sa fie chiar si un vers al unei melodii… si, de multe ori, ideile imi vin brusc, chiar si cand imi fac patul sau cand ma spal pe dinti.

Andreea McKagan: Ai vreun ideal in viata? Care?

Cristina: Sunt multi cantareti si actori pe care as putea sa ii consider modele, desi nu pe de-a intregul. Nu am un ideal anume. Intr-o privinta, ar putea fi o maturatoare de strada, in alta privinta – o scriitoare, iar intr-o alta, o prietena. De la oricine putem invata ceva, chiar si de la noi insine.

AnaisC.: Care este idealul tau masculin? Dar feminin?

Cristina: Sunt multe tipuri de barbati care imi plac; sau nu neaparat tipuri, ci “exemplare” foarte diferite intre ele. La fel si in privinta femeilor, asa ca as fi incababila sa scriu nume aici.

Andreea McKagan: Site-ul pe care iti petreci mai tot timpul la calculator.

Cristina: Pe YouTube si pe Vplay (unde re-urmaresc “Rebelde”) imi petrec ceva timp, dar imi place si sa intru pe diferite bloguri, in special atunci cand gasesc unele chiar interesante, care sa imi capteze atentia inca de la inceput.

Andreea McKagan: Care este melodia ta de suflet?

Cristina: “I don’t wanna miss a thing”, de la Aerosmith. Dar, totodata, “Don’t cry”, de la Guns N’ Roses. Cele doua vor ramane mereu adanc in sufletul meu.

AnaisC.: Care a fost cel mai frumos moment din viata ta pana acum? Dar cel mai urat?

Cristina: Nu imi dau seama care este cel mai frumos, respectiv cel mai urat moment din viata mea. Dar ador sa imi petrec timpul cu unul dintre verii mei, care este mai mare cu 8 ani decat mine… dar ne vedem doar de doua-trei ori pe an. Iar unul dintre lucrurile foarte urate care mi s-au intamplat, a fost sa cad intr-o clasa “monstru” intr-a intaia; astfel, au urmat patru ani pe care ii consider cei mai urati de pana acum… si pe buna dreptate, pentru ca ii vad ca pe niste ani pierduti.

AnaisC.: Care este decada ta muzicala preferata?

Cristina: ’80. Imi plac foarte multe melodii din acea perioada si unde mai pui ca multe dintre formatiile mele preferate erau tinere pe atunci. Este o decada pe care chiar mi-ar fi placut sa o traiesc pe propria piele.

Andreea McKagan: Ai avut vreodata un iubit? Daca da, cum se numea acesta,si daca se poate,ceva detalii picante :>

Cristina: Na, imi pare rau, nu-ti pot da detalii picante. :)) Nu am avut niciun iubit pana acum.

Andreea McKagan: Dar in acest moment esti indragostita/intr-o relatie?

Cristina: Da, sunt indragostita. Este din acelasi oras cu mine, cu trei ani mai mare, cu parul lung si rocker. Dar nu sunt intr-o relatie.

AnaisC.: Stim ca Aerosmith si Steven Tyler sunt unele din preferintele tale cand vine vorba de muzica. Admiratia ta fata de Liv Tyler are vreo legatura cu admiratia ta fata de tatal ei?

Cristina: Intr-un fel, da. Daca nu il stiam pe Steven, cred ca mult timp nu as fi stiut-o nici pe Liv. Dar ea si-a castigat pe merit succesul, este superba, inteligenta, asa ca admiratia mea pentru ea este bine fondata. Visez sa ajung intr-o zi sa port o conversatie cu ea si sa o imbratisez lung.

Andreea McKagan: Familia este un model pentru tine?Daca da, care este cel mai influent membru pentru tine?

Cristina: Cu siguranta este un model pentru mine, sunt foarte norocoasa sa am familia pe care o am. Bunica mea, cea cu care locuiesc, mereu a fost cel mai influent membru pentru mine. Este o persoana foarte inteligenta, frumoasa (la 70 de ani nu are riduri, decat foarte fine), sufletista si cu un caracter puternic. Isi vede de viata si nu ii pasa prea mult de parerea celorlalti referitoare la ea. Si mereu spune ca seman cu ea la caracter.

Andreea McKagan: La cati ani intentionezi sa iti formezi o familie?

Cristina: Ideal ar fi cam pe la 25-26 (aici ma refer la casatorie), desi, pentru zilele noastre, unii ar crede ca este cam devreme. Iar cand o voi face, ma voi dedica familiei mele. Sper ca voi fi o sotie si o mama ideala in aceeasi masura.

Andreea McKagan: Cati copii vrei sa ai? Baiat sau fata?

Cristina: Vreau sa am trei copii. Primul sa fie baiat, apoi o fata (dupa un an) si iar un baiat (tot dupa un an). De multe ori mi-am mai dorit un frate mai mic, avand in vedere ca mai am doar o sora mai mare. Nu vreau sa imi inchipui viitorul fara glasuri de copii in jur.

AnaisC.: Care a fost cel mai stupid dar in acelasi timp amuzant lucru pe care l-ai facut?

Cristina: Nu prea fac lucruri stupide; iar cele pe care le fac, ma indoiesc ca sunt amuzante:)). Dar stiu ca atunci cand eram in clasa a patra, aveam doi colegi care se placeau reciproc, dar “s-au certat”. Asa ca am inceput eu sa ii trimit ei cateva biletele de dragoste, semnandu-ma cu numele lui.

Un mesaj pentru toti cei care-ti citesc blogul…

Cristina: Fiti voi insiva, iar daca vreodata veti vrea sa schimbati ceva la voi, faceti-o, in primul rand, pentru voi, nu pentru altii. Urmati-va propria cale, nu puteti trai prin visele altora si incercati sa depasiti regretele. Credeti-ma, este un sentiment minunat sa ajungi sa te apreciezi pe tine insuti la adevarata ta valoare – sa iti dai sema ca, si daca toti te-ar parasi, ai ramane cu tine, te-ai avea ca sprijin. Intr-o perioada, am reusit si eu sa ajung in acel punct.

Va sunt recunoscatoare ca imi cititi blogul si sper sa ma ridic la masura asteptarilor voastre. Iar daca pana acum nu am reusit, sper ca voi reusi pe viitor.

Un mesaj pentru cititorii blogurilor noastre…

Cristina: Daca ati intrat cel putin odata atat pe blogul Andreei si al lui Anais, cat si pe cel care poarta semnatura amandurora, cu siguranta ati avut de castigat. Postarile lor merita intr-adevar citite, cu atat mai mult cu cat sunt scrise de doua persoane speciale, care au pus piciorul in prag in lumea virtuala pentru a arata si celorlalti frumusetea si controversele rock-ului.

Un subiect total diferit fata de cele cu care v-am obisnuit

  Ajungand sa vorbesc -nu stiu in ce context- cu cateva colege despre sarcina, am aflat ca multe dintre ele o considera ceva scarbos, iar pe bebelusi - niste creaturi stresante care plang mereu. 
  Fiind fata si preocupandu-ma destul de mult subiectul respectiv, in postarea asta imi voi spune parerea despre cum vad eu fenomenul in care o fiinta se dezvolta in interiorul mamei sale. Dar, inainte de asta, voi scrie cum vad lucrurile alte cateva persoane, primele dintre ele fiind doua colege, carora li se potriveste perfect introducerea postarii.


  Iulia: "Consider copiii o pierdere de vreme, o bataie de joc la adresa mea. Sunt prosti. Pe langa ca sunt grasa, sa fiu si mai grasa... si nu vreau sa ma injure cand vor fi de varsta mea si sa-mi reproseze ca i-am nascut. Nici nu vreau sa ma casatoresc."


  Madalina: "Eu nu vreau sa am copii niciodata, deoarece nu vreau sa suport dureri de nastere, sa am grija de copii mici stresanti si vreau sa am o tinerete perfecta, in care sa ma distrez la maxim."


  Sunt constienta ca cele doua nu au vorbit tocmai in serios cand au spus cele de mai sus si ca sunt mari sanse ca pe parcurs sa isi schimbe acest mod de a gandi, dar ma uimeste felul in care vad in general copiii. Si va asigur ca acest mod de a vedea lucrurile este mult, mult diferit fata de cel in care le vad eu.


  
  AnaisC: “Daca vei intreba persoane de varsta ta, sau mai tinere, ce parere au despre asta, probabil iti vor spune ca este ceva scarbos, cum percepeam si “dragostea” la 4-5 ani. Dar daca le intrebi despre “procesul de creatie”, probabil iti vor spune altceva…

  Sarcina e ceva normal, ceva fara de care nu am fi existat si fiecare o percepe diferit. Sa nu mai vorbim de cum o percep barbatii (baietii) si cum o percep femeile(fetele).

  Pentru majoritatea fetelor (care si-au inceput viata sexuala), este un continuu stres, o adevarata ingrijorare si nu se gandesc neaparat la cat de greu e sa cresti un copil si ce vor face cu el (folsesc “avort” cu usurinta), ci se gandesc mai degraba la ce va crede lumea, cum le vor judeca prietenii si parintii, cat timp vor mai avea pentru ele…si, astfel, copilul ramane pe ultimul plan.

  Din perspectiva unei fete care inca nu este “in pericol” de sarcina, dar resimte schimbarile acestei varste din plin, pot spune ca modul in care suntem supuse la cateva zile pe luna de inactivitate totala, doar pentru a percepe un copil, mi se pare “inuman”.

  Cand eram ceva mai mica, ma intrebam de ce nu avem un buton pe care il putem apasa; si cand il apasam sa se deschida o portita prin care sa intre copilul.

  De asemenea, acele 9 luni de sarcina, care difera de la femeie la femeie, mi se par inumane. Mama mea a avut o sarcina usoara, spre exemplu (la iesire a fost mai greu,19 ore s-a luptat cu vointa mea de fier=)) ); dar cand stai sa te gandesti ca te poate apuca o pofta nebuna de cirese la 3 dimineata in mijlocul iernii (fiind pofticioasa de felul meu si asa, daramite la sarcina), parca ti-ai dori sa ai anumite parti masculine.

  Pana la urma, sa fii femeie e un dar, sa poti dai nastere e un dar, si, trecand peste toate aceste inconveniente, cand vezi acel “mic tu”, nu te mai gandesti la nimic altceva decat sa ii oferi lui totul. Avem darul de a crea, ei participa la acest proces cateva minute (daca e sa ne gandim mai bine, cateva secunde) si nu simt pe deplin cum e sa fii parinte. Sa fii femeie e un dar si sa fii insarcinata e o onoare deosebita. Mai bine ne-am bucura de asta si nu ne-am gandi ca vom purta haine cu 4 marimi mai mari.”

  Andreea McKagan: "Nu  m-as vedea in postura de mama, poate doar pe la 30 de ani. In fine, cred ca as fi o mama de treaba, as vrea sa fiu in primul rand cea mai buna prietena a copilului meu , pentru ca el sa-mi spuna absolut totul. Sarcina reprezinta (de cele mai multe ori) rezultatul iubirii a doi oameni (asta ar trebui sa fie, dar vedem zilnic diverse drame pe la TV), iar iubirea fiind frumoasa, si sarcina este o veste buna. Dar cum am spus, cateodata chiar strica viata tinerilor si ia o intorsatura dramatica. Dar, sa revenim la chestiile frumoase...Pare stupid si copilaresc ce voi spune, dar deja mi-am planificat aproape totul :))

Multe prietene si colege imi spun ca e “naspa” sa fii  fata. Pe de-o parte, sunt de acord cu ele, mie pur si simplu mi se pare greu sa fii fata. In fiecare luna avem “musafiri”(daca intelegi la ce ma refer) si, pe langa asta, la un moment dat mai trebuie sa suportam si 9 luni chinuitoare si dureroase.Pe de alta parte nu sunt de acord, ar trebui sa fim onorate ca noi dam nastere viitoarelor generatii.

Copiii, dupa parerea mea, sunt ceva minunat, acestia inveselesc o casa si parca iti dau mai multa energie si o nota de optimism.Cand se gandesc ca acasa au cativa copii care trebuie hraniti si ingrijiti, parintii parca capata puteri supranaturale, fac orice pentru copilul lor. Desigur, mai auzim si diverse povesti cu fetite de 13 ani (pentru ca alea nu sunt adolescente), care raman gravide. Aici cred ca este numai si numai vina lor, iar de obicei aceste copile vin din familii dezbinate. Mi se pare o problema ca o mama sa nu ii explice unele lucruri fiicei sale, insa vedem asta din ce in ce mai des. In fine, cat timp un copil este dorit intr-o familie, nu poate fi decat o veste buna!"

  Iar acum, parerea mea... 
  
  De cand mergeam la camin vroiam de multe ori sa fiu in locul mamei mele si ea in locul meu. Ma fascina ideea de a avea un copil mic, o consideram interesanta, ca un joc. Iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci. Insa, in ultima perioada, tot incerc sa-mi imaginez cum va fi cand voi avea o fiinta care creste tot mai mult si se dezvolta in interiorul MEU... la cum voi dormi cand burta imi va fi deja mare, la ce voi simti, la cat de mult imi voi mangaia burta si cat timp voi petrece vorbind si cantandu-i celui care in primele luni nu voi stii daca va fi baiat sau fata.
  Pentru mine, viitorii mei copii vor merita toate lunile in care ma voi ingrasa si in care va trebui sa mananc si sa am grija de doua persoane, nu doar pentru una. Poate atunci voi invata sa fiu uneori mai putin egoista.
... pentru ca eu le vad frumoase pe femeile insarcinate, nu mi se pare ca burta mare le face urate... nu mi se pare ca trebuie sa isi ascunda, cu orice pret, kilogramele in plus.
  Poate ca exista pofte, dar poate ca sunt mai rare decat se crede; am auzit multe persoane care au afirmat ca nu au avut, sau ca nu prea multe. Si ce daca? Acum nu am diferite pofte?
  Imi place sa ma imi imaginez cum vor arata copiii mei, la momentele in care imi va spune si mie cineva "mami". As vrea ca de mici sa ii invat sa aiba incredere in ei, sa invete sa faca ce le place... si sper ca le va placea si lor muzica, poate si limbile straine. Dar in fond, conteaza sa fie ei, cu gusturile si preferintele lor.
  De multi ani am insa o teama: sa fiu incapabila de a naste (o teama complet nefondata, de altfel). Pentru ca, astfel, un mare, mare vis mi s-ar narui.


  Consider ca este frumos sa fii femeie si nu fara motiv noi suntem cele care ramanen insarcinate... femeile sunt puternice! Nu toate, dar eu sper ca voi fi!

Daca ma intrebati, asta trebuia postata ieri

  A trecut deja jumatate de an din viata Innocent Phantom si doar ieri in jur de 23:00 mi-am adus aminte. Si cand ma gandesc cat am asteptat momentul asta...  Niciodata nu am zis, daca nu ma insel, cand si de unde a venit idea de a avea propriul blog, asa ca este o ocazie buna sa o fac acum. 
  Inainte nu stiam nimic despre bloguri, despre cum se creeaza  sau se personalizeaza in functie de preferintele fiecaruia. Stiam doar sa le citesc si ma gandeam la cat de (foarte) greu trebuie sa fie sa ai unul, sa il intretii si sa postezi constant, pentru ca cititorii sa fie mereu interesati de el.
  Dar prin iunie (iar, daca nu ma insel), mi-a trecut prin cap ca ar fi interesant sa-mi fac unul, cu aceasta ocazie putand invata sa ma descurc cu ceva care imi era total necunoscut. Initial, vroiam sa scriu diferite compuneri si fragmente din romanul pe care l-am inceput (si pe care habar nu am cand o sa-l termin). 
  Fiind la un majorat si purtant o discutie cu un var mai mare de-al meu, Vlad... care a spus odata sa-i dau pseudonimul Punga sau Maieu daca voi scrie vreodata despre el... am atins si punctul asta despre bloguri.  Pot spune ca el a fost cel care m-a incurajat din acest punct de vedere si s-a oferit sa-mi faca el unul. Bineinteles, urma ca eu sa aleg aspectul si numele.  Insa, pana la urma eu am fost "creatoarea", in 1 august (evident, indrumata de cineva care se pricepe la asta), Vlad fiind plecat in alta tara cu un proiect. Si a fost mai bine asa, pentru ca astfel am avut ocazia sa-l fac exact cum vroiam si simteam eu si poate... mai feminin decat daca-l facea el. :)) 
  M-am obisnuit repede cu functiile lui; iar design-ul fiind gata, trebuia sa-mi focalizez atentia asupra a ceea ce postam. Si, recunosc, nu sunt mandra de toate postarile mele, in special de unele de la inceput, care simt ca nu ma caractearizeaza atat de bine fata de altele. Dar de ce sa mai privesc acum in urma?
  La urma urmei, nu am ajuns sa scriu doar despre roman si compuneri, asa cum imi propusesem. Si, sustin inca odata, diversitatea ajuta mult la un blog, indiferent de tema propusa initial. Parca da si alte culori.. .sau nonculori, care umple anumite goluri.
  
  In incheiere, as vrea sa va multumesc si voua, celor care cititi ceea ce scriu in paginile astea virtuale, pentru ca ati avut poate un rol mai important decat credeti in faptul ca am continuat pana acum sa postez pe Innocent Phantom. Pentru ca m-ati incurajat si ca m-ati sustinut. Pentru sugestiile date uneori. Va multumesc pentru fiecare vot (tin minte si acum bucuria pe care am avut-o cand l-am primit pe primul la cel dintai sondaj) si pentru fiecare comentariu. Sau pentru simpla accesare a link-ului spre lumea... pentru mine este o lume... pe care am creat-o aici. 
 Asa cum spunea cineva: viata lunga, Innocent Phantom!

Interviu - Andreea McKagan [3]

  De data aceasta, cea careia i-am luat interviu este Andreea McKagan, careia ii multumesc mult ca a raspuns la intrebarile de mai jos (intr-un timp neasteptat de scurt). Banuiesc ca nu mai are nevoie de introduceri, cu totii o cunoasteti (cel putin cei din "familie") si acesta este un mod de a o cunoaste si mai bine decat inainte. Am ales intrebari atat de legate de ea, despre blogul ei, cat si despre muzica si, bineinteles(!), despre Duff McKagan. 

Eu: Cum te-ai descrie in cateva propozitii?

Andreea McKagan: Pai,sunt o fire destul de sociabila,imi fac prieteni repede,sunt foarte "capoasa",ma enervez(si urlu) repede,sunt extrem de curioasa si in general rad mult.Consider ca am simtul umorului,sunt o fire ironica.Nu am multi prieteni(ma refer la prieteni adevarati,nu amici),insa cei care ii am sunt buni.

Eu: Ai un motto dupa care te ghidezi?

Andreea McKagan: Mintea nu-i un vas care sa fie umplut, ci un foc care trebuie intretinut.

Eu: Ce s-a schimbat pentru tine de cand ai creat Real Music Zone si ce reprezinta acesta pentru tine?

Andreea McKagan: RMZ reprezinta unul din cele mai marete lucruri pe care le-am facut in acesti aproape 14 ani de viata.Este locul unde ma pot descarca cu adevarat si locul de unde mi-am facut si prieteni.Nu pot spune ca s-au intamplat schimbari radicale,doar am capatat experienta, iar aria mea de cunostiinte s-a marit(mai ales in domeniul muzicii).

Eu: Ai ceva planuri speciale pentru viitor legate de blogul tau?

Andreea McKagan: Planuri marete nu am,sper doar sa pot continua.Poate ca voi lucra mai mult la promovare,pentru ca in ultimul timp am cam neglijat asta.

Eu: Ce reprezenta pentru tine rock-ul cand inca nu il ascultai? Dar acum?

Andreea McKagan: Pai,pentru mine rockul nu era ceva satanist(cum cred unii),chiar mi se parea ca rockerii sunt fiinte superioare,si numai oamenii speciali(intr-un sens bun) pot asculta asa ceva.Ascultam si inainte cateva melodii rock,dar parca nu ma puteam desparti asa de usor de pop&rapp...Insa,acum rockul reprezinta pentru mine ceva magnific,e portita spre o lume noua.M-am schimbat in bine de cand am inceput sa ascult muzica buna.Oricat de suparata as fi,daca bag o piesa rock,parca totul trece.E pur si simplu MAGIC!

Eu: Ce alte genuri muzicale iti mai plac?

Andreea McKagan: Imi place muzica clasica,o ascult mai ales cand sunt nervoasa,ea ma calmeaza si imi da o stare de bine.Mai ascult si jazz si dubstep(mai nou).

Eu: Care sunt formatiile tale preferate intr-un top 5? Dar una care nu iti place deloc?

Andreea McKagan: Pai.Pe locul 1:Guns N'Roses.Pe locul 2:Ramones.Pe locul 3: Ozzy Osbourne.Pe locul 4:Motley Crue.Pe locul 5: Bon Jovi...Cred ca nu imi place deloc Paramore :-?

Eu: O melodie de suflet?

Andreea McKagan: Cred ca Guns N'Roses-"Don't Cry"

Eu: De ce favoritul tau este Duff McKagan? Ce iti place cel mai mult la el?

Andreea McKagan: Grea intrebare, recunosc...cred ca deja imi bate inima mai tare.Aici e o poveste mai lunga...Prima oara aveam o obsesie pentru Axl Rose,apoi,treptat am inceput sa ma satur,ii vedeam tot mai des prestatiile live si ma ingrozeau(nu din cauza vocii,ci din cauza vestimentatiei :-S ). Oficial, in iunie am 'renuntat' la Axl si am crezut ca pentru mine ar fi imposibil sa am o trupa preferata din care sa nu am niciun favorit.Toata atentia mi s-a indreptat la Duff,dinainte credeam ca e dragut,insa eram imbolnavita de "sindromul Axl".Treptat am vazut mai multe concerte de-ale lui,mai multe poze,filmari,si, fara sa stiu,am ajuns o fana uriasa...Ce imi place cel ma mult la el?Nu stiu,pur si simplu,EL!Ma inmoi cand aud intr-o melodie partea de bass(ador cum suna bassul in general). Cand vad poze cu el ma apuca visarea...Unii ar zice ca sunt obsedata  Dar nu sunt,sunt doar o MARE fana.

Eu: Daca ai putea petrece o saptamana cu Duff si tu ai planifica-o, ce ai alege sa faceti in timpul ala?

Andreea McKagan: Aici deja trecem in domeniul fantasticului.Niciodata nu m-am gandit la asa ceva.Probabil ca as lesina din primele 3 minute,dar o saptamana...8-}

Eu: Pe care Duff il preferi, pe cel de la Guns N' Roses sau cel de la Velvet Revolver?

Andreea McKagan: Duff din Guns ca si look,Duff din ambele ca si muzica.

Eu: Daca el este idealul tau masculin, care este cel feminin?

Andreea McKagan: Lita Ford,mi se pare o femeie frumoasa si talentata.Nu imi place cand o femeie se da foarte masculina,totusi,este femeie...Lita stie sa faca muzica buna,fie ca poarta tocuri de 10, fie ca poarta bocanci.Pur si simplu o ador.

Eu: Ce meserie ti-ar placea sa ai in viitor? Ar fi una legata de industria muzicala?

Andreea McKagan: -Eu as vrea sa fie in industria muzicala,insa in timp am realizat ca pentru asta ai nevoie si de putin noroc si, totusi,nu multi ajung sa cante pe cele mai mari scene ale lumii(nu ca as aspira la asta).Deci,cariera de muzician este exclusa,poate doar in timpul liber,ca si hobby.Ca si meserie serioasa,cred ca ceva ce are legatura cu finantele,poate bancher sau chiar economista...O alta varianta ar fi sa dau la Jurnalism.

Eu: Un mesaj pentru cititori...

Andreea McKagan: Cititorilor le doresc sa nu se opreasca din ascultat muzica buna,sa continue si ei cu blogurile in acelasi ritm ca pana acum(desigur,unde este cazul),le doresc multa sanatate si fericire...stiu,nu ma pricep la mesaje :))

Asteptare, drumul spre Cluj, Scorpions si din nou la realitate

  Asa cum i-am zis Andreei McKagan, ca raspuns la o intrebare pusa de ea, voi scrie aceasta postare legata de concert. Nu de alta, da' am multe de spus, care nu incap intr-un singur raspuns de cateva randuri. 
  Nu ma voi opri insa la a spune doar despre orele in care Scorpions mi-a incantat urechile, ci si despre ceva de dinainte/dupa.
  Acum cateva luni nu as fii crezut ca o sa ajung la vreun concert Scorpions, mi se parea ceva aproape imposibil, dar care a fost totusi posibil. Am avut biletele la Golden Circle inca din august, asa ca a trebuit doar sa astept ziua de 8 octombrie.
  Pentru a ajunge la Cluj de sambata, m-am trezit la 05:30 dimineata, o ora nu prea covenabila, avand in vedere ca am ajuns acolo pe la 08:50. Am fost "cazati" la niste rude (un var de-a lui taica-meu si sotia lui), asa ca nu am avut probleme nici cu locul in care sa dormim, nici cu faptul ca ne-am fii putut pierde prin oras.
  Pe la 16:05 am fost deja pe stadion , pregatita pentru primul concert la care am asistat vreodata. Fiind printre primii care au ajuns acolo, eu (impreuna cu maica-mea, sora-mea si vara-mea), am prins locuri mai mult decat bune, cam prin randul al doilea-treilea din fata scenei. Dupa 5 ore de  stat si ascultat un cantaret de muzica populara, Grigore Lesea (sau cum il cheama . . oricum, eu l-am poreclit Grig al II-lea) si formatiile din deschidere, au aparut in sfarsit "scorpionii", care au  facut ca stadionul sa vibreze. Este de apreciat faptul ca solistul, Klaus, a vorbit cu noi in romana si a scuturat tricolorul frumoasei noastre tari. Pe parcursul celor doua ore in care au cantat, au aruncat adesea in public cu bete pentru tobe si pene de chitara(pe una am tinut-o si eu in mana, dar era a altei fete), iar odata chiar un prosop, la doar 1-2 metri in fata mea(oare de ce nu a ajuns in mainile mele? :)) )
  Piesele au fost alese cu grija, iar mie inca nu imi vine sa cred ca am cantat in acelasi timp si loc(daca eram pe scena era si mai bine:)) ) cu cei de la Scorpions. S-au putut auzi melodii ca megacunoscutele "Still Loving You", "Big City Nights", "Wind Of Change", "Rock You Like A Hurricane" si multe altele. Atmosfera a fost una incredibila, desi am avut mici divergente cu "vecinul" din spatele meu, iar eu m-am simtit minunat printre atatea persoane de genul masculin cu parul lung. Un alt moment important este faptul ca solistul s-a uitat cateva secunde la mine, moment pe care nu am de gand sa-l uit vreodata.
  Inainte de concertul propriu-zis, am avut ocazia si onoarea de-a ma intalni cu Anais si "Maverick", care s-au simtit cel putin la fel de bine ca mine sa fie prezenti la unul din cele mai mari evenimente din anul asta.
    Inca cu mult timp inainte de eveniment "tremuram" la gandul ca s-ar putea sa ploua . . nu de alta, da' nu vad prea bine de la distanta si trebuie sa port ochelari (mai am un pic si trec la lentile 8->). Totusi, timpul  a tinut cu mine, a fost senin, desi inainte eram aproape convinsa ca va ploua, avand in vedere ca era innorat.
  Singura remuscare este ca nu mi-am facut poze, dar pe moment chiar nu m-am gandit mult la aspectul asta.
  Dupa concert, m-am intors flamanda acasa . . ma mir ca inainte nu am simtit foamea deloc ..  si in cel mult doua ore am adormit. Restul nu mai conteaza, stiu doar ca m-am intors la realitatea mea si ca sa ma duc curand la alte concerte este doar o probabilitate printre alte oportunitati.


  Acum, as vrea sa va adresez niste intrebari:
1) Pentru cei care ati fost sambata la Cluj Arena - care a fost momentul care v-a placut cel mai mult si cu cat timp inainte v-ati hotarat sa mergeti la Scorpions?
2) Pentru cei care nu ati fost la concert - ce ati facut in cele doua ore in care au cantat legendele?