Interviu - "Christine Lynn" (Cristina) (7) -prima parte-

  Acesta este un interviu luat  (de mine, Anais si Andreea McKagan) unei colege de clasa, pe nume Cristina [care a preferat sa se semneze "Christine Lynn]. Este una dintre persoanele de care sunt mandra ca imparte acelasi prenume cu mine, iar cu asta cred ca am spus tot. 

  Mai jos apare doar o parte a interviului, din simplul fapt ca inca nu am primit si celelate raspunsurile. Insa voi posta si cea de a doua parte astazi, cel tarziu maine.

  [Tin sa le multumesc celor doua prietene pentru ajutorul acordat.]

AnaisC.:Care este idealul tau in viata?

Christine Lynn: Un ideal in viata nu pot spune ca am. Nu sunt genul care sa admire pana la obsesie o persoana, sau care sa aiba incredere in oameni.In randul artistilor, vad un posibil ideal in Amy Lee,care pentru mine ramane cea mai buna in ceea ce face. Muzica ei este cu adevarat un iz fermecator de care avem nevoie, oricat de fericiti, suparati, buni, rai am fi. Iar in randul persoanelor care ma inconjoara, vad un ideal in prietenul meu, Alex. E un om cu un suflet atat de curat, incat ai putea sa stai ore intregi cautand defecte si ramane cu foaia goala. Nu e perfect, dar e un om bun si valoros. Pe mine m-a invatat ce inseamna viata si cat de puternic trebuie sa fii, si pentru asta ii voi fi recunoscatoare o viata intreaga.

AnaisC.:Gusturile tale muzicale iti influenteaza viziunea asupra vietii? Daca da,cum?

Christine Lynn: Normal. Pentru mine muzica este "voice of the soul". In rock gasesc apogeul dar si cele mai abrupte prapastii. Niste versuri care pentru altii poate nu inseamna nimic, pentru mine pot fi o perspectiva asupra vietii, o lacrima de dor pe obraz, bataia inimii. Depinde de la caz la caz. Cert e ca muzica te poate schimba. Muzica poate vorbi despre tine.

AnaisC.:Esti o persoana spontana?

Christine Lynn: Nu. Nu sunt o persoana spontana.Stiu foarte bine ce vreau de la viata si de asta sunt destul de exigenta cu ceea ce inseamna punctualitate sau tinere de cuvant. Urasc cand se incalca asemenea lucruri! De asemenea imi place sa-mi fac planuri pentru care sa lupt sa se implineasca.

AnaisC.:Care a fost cel mai mare moment de cumpana din viata ta?

Christine Lynn: Momente de cumpana am avut. Destul de multe as putea sa zic. Dar cel mai grea a fost moartea bunicului meu. Avand in vedere ca era omul pe care l-am iubit cel mai mult, nu mi-a fost usor deloc sa trec peste moartea lui. Nici in ziua de azi nu pot sa zic ca m-am vindecat complet, dar amintirile cu el nu le voi pierde niciodata si asta imi mai alina mica suferinta.

AnaisC.:Daca ai avea ocazia sa intalnesti o celebritate, care ar fi aceea si cum ar decurge

intalnirea?

Christine Lynn: Clar, as vrea sa o intalnesc pe Amy Lee. Referitor la intalnire, probabil i-as pune toate intrebarile stupide posibile =)), si am face peste 1000 de fotografii, care, dupa, ar fi afisate peste tot in camera mea.

AnaisC.:Obisnuiesti sa fii sfatuitor sau cel sfatuit?

Christine Lynn: Sfatuitor. De mica am invatat sa ma descurc singura, fiind foarte orgolioasa nu ceream vreun sfat sau ceva. Imi place sa ajut, sa le ofer sfaturi celor care au nevoie de ele. Chiar pun suflet in tot ceea ce fac si ma bucur daca pot aduce un zambet pe fata cuiva.

AnaisC.:Ai un motto dupa care te ghidezi? Care?

Christine Lynn: “Gandeste`te la trecut doar in masura in care iti amintesti de lucruri frumoase.” E un motto pe care l-am invatat singura de-a lungul anilor. In tot acest timp am invatat sa traiesc si fara regrete. Trecutul trebuie sa fie acea perdea care acopera intreaga viata si care se mareste cu zilele, si acea perdea trebuie sa fie cat mai curata, frumoasa, astfel incat sa nu lase umbre asupra vietii. Sunt genul care face ceea ce simte cu orice risc, si asta niciodata nu m-a facut sa am regrete. Chiar daca am gresit, nu am regretat. Stiu ca am invatat ceva din greselile mele si, in plus, pentru regrete era prea tarziu.

AnaisC.:Care este locul in care vrei sa mergi cel mai mult?

Christine Lynn: Vama Veche, clar! Iubesc Vama! E tot ce si-ar putea dori un tanar (si nu numai) iubitor de muzica, natura, petreceri nebune pe plaja si indragostit al naibii de tare. E locul unde mereu m-am simtit in largul meu. E uimitor sa adormi pe plaja, si sa te trezesti la rasaritul soarelui inconjurat de locuri unde "mana umana" nu a produs nenorociri.

AnaisC.:E mai bine la liceu sau era mai bine in generala?

Christine Lynn: Liceu. E de zeci de mii de ori mai bine la liceu. Simti ca mai ai ceva viata =)), plus ca pot face ceea ce imi place cu adevarat. Am cam scapat de materiile pe care le uram.

AnaisC.:Cum ai descrie muzica de acum 30 de ani in comparatie cu muzica de azi?

Christine Lynn: Muzica de acum 30 de ani e muzica care va exista pt totdeauna. Muzica de astazi, cel mai probabil va fi uitata in anii urmatorii, asta datorita numarului mare de "artisti" din ziua de astazi. Azi toata lumea canta, isi misca fundurile pe melodii manelice si se cred artisti. Iar populatia stupida se adapteaza. Pe vremea parintilor mei existau acele trupe in voga care intr-adevar stiau sa faca muzica, iar acea muzica inca mai exista. Eu una o ascult cu mare placere.

AnaisC.:Care este melodia in care te ragsesti cel mai mult?

Christine Lynn: Sincer, e cea mai grea intrebare de pana acum. Am doua melodii care ocupa locul 1 in inima mea. My immortal-Evanescene si Far away-Nickelback. In aceste doua ma regasesc cel mai mult. “Far away” are si o valoare sentimentala foarte mare, fiind totodata si melodia pe care adorm seara de seara.

AnaisC.:Cum arata barbatul (baiatul) ideal pentru tine?

Christine Lynn: Exact ca si Alex. Cu siguranta toata lumea s-a intrebat in tot acest timp ce are acest tip, Alex, atat de special. Pentru mine e cel mai special om pe care il cunosc. In primul rand stie sa iubeasca sincer, fara sa ceara nimic in schimb. Stie sa fie mereu acolo, aproape de cei care au nevoie de el, stie sa fie puternic (si este si cel mai puternic om pe care il cunosc), stie sa planga, sa rada. E frunza care ramane pe creanga copacului oricat de grea ar fi iarna. Alaturi de el am aflat cat de mult pot sa iubesc si cat de iubita pot sa fiu. Nici acum nu pot sa cred ca exista cineva ca el. Fara doar si poate, e sufletul meu pereche.

AnaisC.:Care este principala ta pasiune acum?

Christine Lynn: Chitara. Nu demult am inceput orele de chitara (alaturi de tine, Cristina [innocent phantom] ) si pot spune ca imi place ceea ce fac. Cam greu pt inceput, dar orice lucru mare se face prin multa munca si multa durere de degete :)).

AnaisC.:Care este cel mai mare talent al tau? Ai vreun talent ascuns?

Christine Lynn: Nu pot spune ca am un mare talent :)). Am voce buna, ma pricep si la desenat, iar in legatura cu dansul nu pot spune ca dansez rau. Talent ascuns :>...pai :-" citesc ganduri si opresc timpul. Bhoaahaha!>:) I joke!...Mi-as dori eu sa pot sa fac atat de multe lucruri.

Soc! Un nou blog!

  Ieri a fost creat "Our World was Born in Written Pages", un blog nou, ale carui autoare suntem eu si Anais. Este un blog artistic, in care vom scrie individual compuneri, poezii, orice lucruri ne vor veni in cap si vom simti nevoia sa scriem despre ele. Vom avea, totodata, o serie, o poveste a amandurora, postand regulat cate un episod - unul-ea, unul-eu.... 

  Daca sunteti cititorii mei si ai lui Anais, deja v-ati obisnuit cu metoda de a scrie a fiecareia dintre noi si poate vi se va parea ciudata aceasta colaborare. Dar nu este ciudata, doar interesanta, iar eu ma simt flatata ca am primit propunerea de a avea un blog alaturi de o prietena semi-virtuala (iar folosesc termenul asta, desi inca nu stiu daca este corect). De fapt, sunt extrem de incantata de asta!

  

  Fara alte discutii, va invit pe Our World was Born in Written Pages ! :D

Interviu - eu [5]

  Acest interviu a fost ideea Andreei McKagan, urmand ca Anais sa i se alature. Sunt fericita ca am avut sansa sa fiu eu, de data asta, in postura celei care raspunde la intrebari. Iar aceasta este, fara indoiala - si cel putin pentru mine- una dintre cele mai importante postari de pana acum.


  Anais, Andreea, va multumesc!

AnaisC.: De ce “Innocent Phantom”?

Cristina: Numele pe care l-am ales pentru blog nu are neaparat o insemnatate anume. Am vrut sa fie unul interesant si ciudat totodata si cred ca am fost inspirata cand m-am decis asupra lui. Initial ma gandisem la “blue darkness”, dar acea denumire nu era disponibila.

AnaisC.: La ce te-ai gandit cand ai facut Innocent Phantom?

Cristina: Am vrut sa am un blog in care sa comunic ceva prin scris. Si, desi nu am mai spus-o pana acum, faptul ca admiram War N’ Riot si Real Music Zone, pe care tocmai le descoperisem, a contribuit intr-o oarecare masura la faptul ca am creat unul propriu.

AnaisC.: Ai vrut de la inceput ca Innocent Phantom sa fie un blog de muzica?

Cristina: Nu chiar de la inceput. Prin iunie, cand inca Innocent Phantom era doar in stadiul de proiect, ma gandeam ca va fi un blog in care sa scriu diverse compuneri facute de mine. Dar apoi mi-am dat seama ca vroiam sa fie ceva mai mult si mi s-a parut palpitanta idea de a scrie si despre muzica, in special despre cea care imi place in mod deosebit. Si ma bucur ca nu am ramas doar la literatura.

Andreea McKagan: Ai schimba infatisarea blogului sau preferi sa ramana asa?

Cristina: De mult ma fascineaza ideea unei poze de fundal ca cea in genul celei de pe blogul http://lrocsana.blogspot.com/ . Asa ca, daca voi face vreo schimbare referitoare la infatisare, este posibil sa fie 

una referitoare la fundal… dar sigur nu acum; Liv Tyler va va zambi mult timp de acum incolo atunci cand imi 

veti accesa blogul.

Andreea McKagan: Acum ca Innocent Phantom are jumatate de an de viata,ai de gand sa schimbi ceva pe viitor?Daca da,ce?

Cristina: Mi-ar placea sa scriu mai des, desi nu e la fel de usor ca atunci cand e vacanta. De asemenea, as vrea sa introduc rubrici noi, desi inca nu stiu care ar fi acelea. Si mi-ar placea ca cei care imi citesc blogul sa fie sinceri si sa-mi spuna daca ceva nu le place din ceea ce scriu, sau daca ar vrea sa abordez si alte subiecte, pentru ca sunt deschisa la noi sugestii.

Andreea McKagan: Ai ocazia sa ti se indeplineasca 3 dorinte.Care sunt acestea?

Cristina: Doar 3? Sa vad… as vrea sa traiesc cateva luni in ’85, sa vad ce viata era cand mama mea avea 15 ani. As mai vrea ca oamenii sa fie mai toleranti, sa nu ne mai barfim atat de mult, sa incercam sa ne facem reciproc viata mai usoara. De asemenea, as vrea sa am puterea de a-mi construi o viata foarte frumoasa, care sa reflecte o mare parte din dorintele mele, sa ma pot realize pe multe planuri si sa imbatranesc frumos; astfel ca,atunci cand voi avea o varsta respectabila , sa fiu multumita de felul in care voi arata, atat pe dinauntru, cat si pe dinafara.

AnaisC.: Care era persoana pe care o admirai cel mai mult cand erai copil? De ce o admirai?

Cristina: Cred ca pe mama mea. Eram tare mamoasa si imi placea sa imi petrec timpul cu ea alaturi. A fost si este o femeie frumoasa, pe care o admir pentru felul in care m-a educat (desi aici a avut si inca are o contributie imensa bunica din partea tatalui), in care se preocupa mereu de mine si pentru ca stie sa fie simultat mama si prietena.

AnaisC.: Ce meserie voiai sa ai cand erai copil?

Cristina: Nici daca as vrea sa le enumar pe toate nu as reusi sa mi le amintesc in intregime. Vroiam sa fiu, de la vanzatoare de placinte, la soferita… aveam multe idei, la fel de copilaresti, care chiar ma incantau in acea perioada. Acum ma amuza.

Andreea McKagan: Daca ai avea o superputere care ar fi aceasta?Justifica raspunsul.

Cristina: Daca as avea o superputere, as citi gandurile oamenilor. Dar nu neaparat pentru a afla unele secrete care m-ar interesa, ci si pentru a putea vedea viata si din perspectiva unui chinez, spre exemplu, sau a unui egiptean, turc, rus…

AnaisC.: Ai avut momente cand ai vrut sa fii altcineva? Daca da, cand si cine ai fi vrut sa fi?

Cristina: Pentru mine este ceva normal sa imi doresc sa fiu altcineva. Mi s-a intamplat de multe ori sa ma capteze atat de mult o persoana, sau talentul ei, ori doar succesul dobandit, incat sa ma gandesc la cat de fericita as fi in locul ei. Si, totodata, ma simt bine in persoana mea, ma consider pe mine insami o prietena de-a mea si stiu ca acea dorinta enumerata mai sus, deseori este doar ceva de moment, care a doua zi trece. Sper sa pot, la randul meu, sa devin un adult realizat, gata sa-si ia viata in propriile palme.

AnaisC.: Te consideri o persoana optimista sau pesimista?

Cristina: Aproape toata viata m-am considerat optimista. Acum insa - mai mult realista… si pesimista in anumite situatii. Special pentru raspunsul asta am intrebat doua colege daca, totusi, sunt o persoana optimista, as cum credeam. Iar un raspuns a fost “Nuuuu!”, iar celalat “Nu”. :)) Cu siguranta, insa, pesimista nu sunt.

Andreea McKagan: Tocmai ai aflat ca mai ai 24 de ore de trait.Care sunt ultimele lucruri pe care le faci?

Cristina: In ultimele 24 de ore cred ca mi s-ar sterge din memorie toate visele si ideile legate de viitor. As intra in panica si probabil as plange toata ziua. As sta cu familia si ne-am aduce aminte de lucrurile petrecute in copilarie, iar mama ar vorbi in amanunt, pentru inca odata, despre ziua in care am venit pe lume. Ar fi frumos sa inchei ciclul meu de viata invocand inceputul.

AnaisC.: Esti o persoana artistica?

Cristina: Da, eu asa ma consider. Ma pricep bine la literatura, voi invata in curand sa cant la chitara, iar nici la capitolul voce (sper eu) nu stau prea rau (ma rog, cel putin sunt convinsa ca nu sunt afona… sper ca pe viitor sa mai avansez in privinta asta).

Andreea McKagan: Atunci cand legi o prietenie cu cineva, tii cont si de genul de muzica pe care-l asculta?

Cristina: Nu, nici macar nu stiu ce muzica asculta toate persoanele cu care ma inteleg bine. Nu cred ca preferintele muzicale sunt atat de importante incat sa ma impiedice sa leg o prietenie cu cineva. In fond, nu tuturor le poate placea acelasi gen muzical, sau cel putin nu in aceeasi masura. Uneori, genul de muzica favorit este prea putin important, alteori este punctul 0, care aduce doua persoane impreuna… dar doar 0, nu si 1,2,3….100 (daca intelegi ce vreau sa spun).

AnaisC.: Crezi in prietenia adevarata?

Cristina: Nu stiu ce sa spun. Adevarul este ca eu am doar cateva prietene adevarate, singurele carora le pot atribui termenul “prietene”, cu reala lui semnificatie si profunzime… cele pentru care pot sa plang si sa regret cand le spun (in cazul in care o fac vreodata vreodata) unele cuvinte nepotrivite. Si, datorita lor, este posibil sa cred in asta.

Andreea McKagan: Care este persoana cu care chiar poti vorbi despre absolut orice lucru?

Cristina: Nimeni. Nimanui nu ii spun absolut orice si nici nu cred ca as fi capabila sa dezvalui cuiva orice gand care imi trece prin cap. Mi-ar fi prea rusine. Dar poate candva o voi face si nu prea cred ca acel cineva va fi neaparat o fata.

Andreea Mckagan: Care este scopul tau in viata, lucrul pentru care esti nascuta?

Cristina: Daca ar fi sa vorbesc in termini religiosi, mantuirea. Daca ar fi sa raspund in contextul in care ma intrebi, pot afirma ca inca nu am gasit acel lucru pentru care sa ma fi nascut. Poate ca in viitor voi realize fapte marete, sau voi fi un simplu om de rand… pentru ceilalti, nu pentru mine. Tine cont insa ca “life’s a journey/not a destination”.

Andreea McKagan: Te gandesti serios la o cariera in jurnalism?

Cristina: Chiar deloc. Am alte planuri pentru mine, care s-ar putea schimba totusi in timp. Dar la o cariera in jurnalism inca nu imi sta gandul si m-as mira sa imi stea vreodata.

AnaisC.: Ce cariera ai vrea sa urmezi pe viitor?

Cristina: Stii… ma atrage cariera de stewardesa, cariera la care ma gandesc foarte serios sa o am pentru cativa ani. Apoi nu stiu… impresarul unei formatii :-??.

Andreea McKagan: Vrei sa ajungi departe cu romanele care le creezi sau le faci doar din dragostea de a scrie?

Cristina: Iti dai seama ca as fi mai mult decat incantata daca as fi cunoscuta datorita lor, dar ma intereseaza mai mult parerea celor apropiati. Iar si mai mult parerea mea asupra a ceea ce creez. Dar cu siguranta o fac din pasiune, chiar daca in ultimul timp scriu foarte, dar foarte rar in “Usa care duce spre nicaieri”.

AnaisC.: Unde te vezi peste 10 ani?Dar peste 20?

Cristina: Peste 10 ani cred ca voi termina facultatea, abia atunci va incepe pentru mine viata propriu-zisa. Peste 20 de ani ma vad casatorita si implinita.

AnaisC.: Cum arata Innocent Phantom peste 2 ani in viziunea ta?

Cristina: Nu am de gand sa schimb prea mult la blogul meu si sper sa fie si atunci cel putin la fel de interesant (cel putin asa il vad eu) ca acum. Sper ca vor fi mai multe persoane interesate de el si mi-am placea sa fie unul de calitate.

Andreea McKagan: Literatura romaneasca sau universala?

Cristina: Ceea ce prefer nu are o limba anume. Conteaza sa imi placa, indiferent de nationalitatea autorului. Exista fel si fel de carti care m-au impresionat profound, indiferent daca fac parte din literatura romaneasca sau universala.

Andreea McKagan: Care este scriitorul tau preferat? Dar cartea?

Cristina: Imi plac in mod special Mircea Eliade, Mihail Drumes si Danielle Steel, iar doua carti cu adevarat valoroase care au ajuns si prin mainile si inima mea sunt “Nunta in cer” si “Elevul Dima dintr-a saptea”. La cea din urma stiu ca am plans cu suspine la ultimele zeci de pagini si acea stare trista generate de sfarsit m-a complesit si a doua zi de la terminarea cartii. A fost un roman care m-a pus pe ganduri chiar cu brutalitate.

Andreea McKagan: Care e materia preferata? De ce? Dar cea pe care o urasti cel mai mult?

Cristina: Imi place engleza, iar faptul ca este atat de importanta in ziua de azi ma determinta sa imi dau mult interes in privinta ei. O consider foarte frumoasa si este un avantaj ca fac patru ore pe saptamana la scoala. Stii, multora nu le plac anumite materii pentru ca nu le inteleg- daca le-ar intelege, poate ar afirma ca li se par OK. Iar eu nu prea inteleg fizica si chimia… :))

AnaisC.: Daca ai putea sa schimbi ceva in lume, ce ar fi?

Cristina: Ca toate limbile vorbite sa se reduca la engleza, spaniola, franceza, maghiara (desi nu imi place aproape deloc) si romana. Asta chiar ar fi tare!

Andreea McKagan: Cand si cum crezi ca se va sfarsi lumea?

Cristina: Oricand s-ar sfarsi, nu va fi anul asta. Cat despre felul in care se va intampla asta, tind sa cred ca vor fi multe cataclisme naturale desfasurate intr-un haos total, intuneric si explozii solare. Durere si chin, lacrimi si disperare.

AnaisC.: Care este locul in care vrei sa mergi cel mai mult?

Cristina: In Janis in Cluj, nu am apucat nici pana acum sa merg pe acolo :))  Vorbind serios: in Mexic… ma incanta ideea si abia astept sa am aceasta oportunitate. Acolo s-au filmat multe dintre telenovelele la care m-am uitat cu mare drag si am putut observa locuri frumoase. Iar limba vorbita acolo este preferata mea.

AnaisC.: Care este cea mai mare frica a ta?

Cristina: Sunt doua: frica de paianjeni (arahnofobia) si frica de spatii inchise (claustrofobia). Nu as suporta sa fiu inchisa intr-un loc ingust nici pentru o jumatate de minut. Apoi vine frica de a nu muri fara sa fiu pregatita pentru asta si multe altele.

AnaisC.: De unde iti vine inspiratia?

Cristina: Se spune ca talentul se mosteneste genetic, iar pe cel legat de literatura am de unde il mosteni. Cred ca m-am nascut cu o farama din inspiratia asta, pe care am dezvoltat-o si o dezvolt pe parcurs. Iar pentru inspiratia legata de blog, nu am o sursa prestabilita. O “muza” poate sa fie chiar si un vers al unei melodii… si, de multe ori, ideile imi vin brusc, chiar si cand imi fac patul sau cand ma spal pe dinti.

Andreea McKagan: Ai vreun ideal in viata? Care?

Cristina: Sunt multi cantareti si actori pe care as putea sa ii consider modele, desi nu pe de-a intregul. Nu am un ideal anume. Intr-o privinta, ar putea fi o maturatoare de strada, in alta privinta – o scriitoare, iar intr-o alta, o prietena. De la oricine putem invata ceva, chiar si de la noi insine.

AnaisC.: Care este idealul tau masculin? Dar feminin?

Cristina: Sunt multe tipuri de barbati care imi plac; sau nu neaparat tipuri, ci “exemplare” foarte diferite intre ele. La fel si in privinta femeilor, asa ca as fi incababila sa scriu nume aici.

Andreea McKagan: Site-ul pe care iti petreci mai tot timpul la calculator.

Cristina: Pe YouTube si pe Vplay (unde re-urmaresc “Rebelde”) imi petrec ceva timp, dar imi place si sa intru pe diferite bloguri, in special atunci cand gasesc unele chiar interesante, care sa imi capteze atentia inca de la inceput.

Andreea McKagan: Care este melodia ta de suflet?

Cristina: “I don’t wanna miss a thing”, de la Aerosmith. Dar, totodata, “Don’t cry”, de la Guns N’ Roses. Cele doua vor ramane mereu adanc in sufletul meu.

AnaisC.: Care a fost cel mai frumos moment din viata ta pana acum? Dar cel mai urat?

Cristina: Nu imi dau seama care este cel mai frumos, respectiv cel mai urat moment din viata mea. Dar ador sa imi petrec timpul cu unul dintre verii mei, care este mai mare cu 8 ani decat mine… dar ne vedem doar de doua-trei ori pe an. Iar unul dintre lucrurile foarte urate care mi s-au intamplat, a fost sa cad intr-o clasa “monstru” intr-a intaia; astfel, au urmat patru ani pe care ii consider cei mai urati de pana acum… si pe buna dreptate, pentru ca ii vad ca pe niste ani pierduti.

AnaisC.: Care este decada ta muzicala preferata?

Cristina: ’80. Imi plac foarte multe melodii din acea perioada si unde mai pui ca multe dintre formatiile mele preferate erau tinere pe atunci. Este o decada pe care chiar mi-ar fi placut sa o traiesc pe propria piele.

Andreea McKagan: Ai avut vreodata un iubit? Daca da, cum se numea acesta,si daca se poate,ceva detalii picante :>

Cristina: Na, imi pare rau, nu-ti pot da detalii picante. :)) Nu am avut niciun iubit pana acum.

Andreea McKagan: Dar in acest moment esti indragostita/intr-o relatie?

Cristina: Da, sunt indragostita. Este din acelasi oras cu mine, cu trei ani mai mare, cu parul lung si rocker. Dar nu sunt intr-o relatie.

AnaisC.: Stim ca Aerosmith si Steven Tyler sunt unele din preferintele tale cand vine vorba de muzica. Admiratia ta fata de Liv Tyler are vreo legatura cu admiratia ta fata de tatal ei?

Cristina: Intr-un fel, da. Daca nu il stiam pe Steven, cred ca mult timp nu as fi stiut-o nici pe Liv. Dar ea si-a castigat pe merit succesul, este superba, inteligenta, asa ca admiratia mea pentru ea este bine fondata. Visez sa ajung intr-o zi sa port o conversatie cu ea si sa o imbratisez lung.

Andreea McKagan: Familia este un model pentru tine?Daca da, care este cel mai influent membru pentru tine?

Cristina: Cu siguranta este un model pentru mine, sunt foarte norocoasa sa am familia pe care o am. Bunica mea, cea cu care locuiesc, mereu a fost cel mai influent membru pentru mine. Este o persoana foarte inteligenta, frumoasa (la 70 de ani nu are riduri, decat foarte fine), sufletista si cu un caracter puternic. Isi vede de viata si nu ii pasa prea mult de parerea celorlalti referitoare la ea. Si mereu spune ca seman cu ea la caracter.

Andreea McKagan: La cati ani intentionezi sa iti formezi o familie?

Cristina: Ideal ar fi cam pe la 25-26 (aici ma refer la casatorie), desi, pentru zilele noastre, unii ar crede ca este cam devreme. Iar cand o voi face, ma voi dedica familiei mele. Sper ca voi fi o sotie si o mama ideala in aceeasi masura.

Andreea McKagan: Cati copii vrei sa ai? Baiat sau fata?

Cristina: Vreau sa am trei copii. Primul sa fie baiat, apoi o fata (dupa un an) si iar un baiat (tot dupa un an). De multe ori mi-am mai dorit un frate mai mic, avand in vedere ca mai am doar o sora mai mare. Nu vreau sa imi inchipui viitorul fara glasuri de copii in jur.

AnaisC.: Care a fost cel mai stupid dar in acelasi timp amuzant lucru pe care l-ai facut?

Cristina: Nu prea fac lucruri stupide; iar cele pe care le fac, ma indoiesc ca sunt amuzante:)). Dar stiu ca atunci cand eram in clasa a patra, aveam doi colegi care se placeau reciproc, dar “s-au certat”. Asa ca am inceput eu sa ii trimit ei cateva biletele de dragoste, semnandu-ma cu numele lui.

Un mesaj pentru toti cei care-ti citesc blogul…

Cristina: Fiti voi insiva, iar daca vreodata veti vrea sa schimbati ceva la voi, faceti-o, in primul rand, pentru voi, nu pentru altii. Urmati-va propria cale, nu puteti trai prin visele altora si incercati sa depasiti regretele. Credeti-ma, este un sentiment minunat sa ajungi sa te apreciezi pe tine insuti la adevarata ta valoare – sa iti dai sema ca, si daca toti te-ar parasi, ai ramane cu tine, te-ai avea ca sprijin. Intr-o perioada, am reusit si eu sa ajung in acel punct.

Va sunt recunoscatoare ca imi cititi blogul si sper sa ma ridic la masura asteptarilor voastre. Iar daca pana acum nu am reusit, sper ca voi reusi pe viitor.

Un mesaj pentru cititorii blogurilor noastre…

Cristina: Daca ati intrat cel putin odata atat pe blogul Andreei si al lui Anais, cat si pe cel care poarta semnatura amandurora, cu siguranta ati avut de castigat. Postarile lor merita intr-adevar citite, cu atat mai mult cu cat sunt scrise de doua persoane speciale, care au pus piciorul in prag in lumea virtuala pentru a arata si celorlalti frumusetea si controversele rock-ului.

Un subiect total diferit fata de cele cu care v-am obisnuit

  Ajungand sa vorbesc -nu stiu in ce context- cu cateva colege despre sarcina, am aflat ca multe dintre ele o considera ceva scarbos, iar pe bebelusi - niste creaturi stresante care plang mereu. 
  Fiind fata si preocupandu-ma destul de mult subiectul respectiv, in postarea asta imi voi spune parerea despre cum vad eu fenomenul in care o fiinta se dezvolta in interiorul mamei sale. Dar, inainte de asta, voi scrie cum vad lucrurile alte cateva persoane, primele dintre ele fiind doua colege, carora li se potriveste perfect introducerea postarii.


  Iulia: "Consider copiii o pierdere de vreme, o bataie de joc la adresa mea. Sunt prosti. Pe langa ca sunt grasa, sa fiu si mai grasa... si nu vreau sa ma injure cand vor fi de varsta mea si sa-mi reproseze ca i-am nascut. Nici nu vreau sa ma casatoresc."


  Madalina: "Eu nu vreau sa am copii niciodata, deoarece nu vreau sa suport dureri de nastere, sa am grija de copii mici stresanti si vreau sa am o tinerete perfecta, in care sa ma distrez la maxim."


  Sunt constienta ca cele doua nu au vorbit tocmai in serios cand au spus cele de mai sus si ca sunt mari sanse ca pe parcurs sa isi schimbe acest mod de a gandi, dar ma uimeste felul in care vad in general copiii. Si va asigur ca acest mod de a vedea lucrurile este mult, mult diferit fata de cel in care le vad eu.


  
  AnaisC: “Daca vei intreba persoane de varsta ta, sau mai tinere, ce parere au despre asta, probabil iti vor spune ca este ceva scarbos, cum percepeam si “dragostea” la 4-5 ani. Dar daca le intrebi despre “procesul de creatie”, probabil iti vor spune altceva…

  Sarcina e ceva normal, ceva fara de care nu am fi existat si fiecare o percepe diferit. Sa nu mai vorbim de cum o percep barbatii (baietii) si cum o percep femeile(fetele).

  Pentru majoritatea fetelor (care si-au inceput viata sexuala), este un continuu stres, o adevarata ingrijorare si nu se gandesc neaparat la cat de greu e sa cresti un copil si ce vor face cu el (folsesc “avort” cu usurinta), ci se gandesc mai degraba la ce va crede lumea, cum le vor judeca prietenii si parintii, cat timp vor mai avea pentru ele…si, astfel, copilul ramane pe ultimul plan.

  Din perspectiva unei fete care inca nu este “in pericol” de sarcina, dar resimte schimbarile acestei varste din plin, pot spune ca modul in care suntem supuse la cateva zile pe luna de inactivitate totala, doar pentru a percepe un copil, mi se pare “inuman”.

  Cand eram ceva mai mica, ma intrebam de ce nu avem un buton pe care il putem apasa; si cand il apasam sa se deschida o portita prin care sa intre copilul.

  De asemenea, acele 9 luni de sarcina, care difera de la femeie la femeie, mi se par inumane. Mama mea a avut o sarcina usoara, spre exemplu (la iesire a fost mai greu,19 ore s-a luptat cu vointa mea de fier=)) ); dar cand stai sa te gandesti ca te poate apuca o pofta nebuna de cirese la 3 dimineata in mijlocul iernii (fiind pofticioasa de felul meu si asa, daramite la sarcina), parca ti-ai dori sa ai anumite parti masculine.

  Pana la urma, sa fii femeie e un dar, sa poti dai nastere e un dar, si, trecand peste toate aceste inconveniente, cand vezi acel “mic tu”, nu te mai gandesti la nimic altceva decat sa ii oferi lui totul. Avem darul de a crea, ei participa la acest proces cateva minute (daca e sa ne gandim mai bine, cateva secunde) si nu simt pe deplin cum e sa fii parinte. Sa fii femeie e un dar si sa fii insarcinata e o onoare deosebita. Mai bine ne-am bucura de asta si nu ne-am gandi ca vom purta haine cu 4 marimi mai mari.”

  Andreea McKagan: "Nu  m-as vedea in postura de mama, poate doar pe la 30 de ani. In fine, cred ca as fi o mama de treaba, as vrea sa fiu in primul rand cea mai buna prietena a copilului meu , pentru ca el sa-mi spuna absolut totul. Sarcina reprezinta (de cele mai multe ori) rezultatul iubirii a doi oameni (asta ar trebui sa fie, dar vedem zilnic diverse drame pe la TV), iar iubirea fiind frumoasa, si sarcina este o veste buna. Dar cum am spus, cateodata chiar strica viata tinerilor si ia o intorsatura dramatica. Dar, sa revenim la chestiile frumoase...Pare stupid si copilaresc ce voi spune, dar deja mi-am planificat aproape totul :))

Multe prietene si colege imi spun ca e “naspa” sa fii  fata. Pe de-o parte, sunt de acord cu ele, mie pur si simplu mi se pare greu sa fii fata. In fiecare luna avem “musafiri”(daca intelegi la ce ma refer) si, pe langa asta, la un moment dat mai trebuie sa suportam si 9 luni chinuitoare si dureroase.Pe de alta parte nu sunt de acord, ar trebui sa fim onorate ca noi dam nastere viitoarelor generatii.

Copiii, dupa parerea mea, sunt ceva minunat, acestia inveselesc o casa si parca iti dau mai multa energie si o nota de optimism.Cand se gandesc ca acasa au cativa copii care trebuie hraniti si ingrijiti, parintii parca capata puteri supranaturale, fac orice pentru copilul lor. Desigur, mai auzim si diverse povesti cu fetite de 13 ani (pentru ca alea nu sunt adolescente), care raman gravide. Aici cred ca este numai si numai vina lor, iar de obicei aceste copile vin din familii dezbinate. Mi se pare o problema ca o mama sa nu ii explice unele lucruri fiicei sale, insa vedem asta din ce in ce mai des. In fine, cat timp un copil este dorit intr-o familie, nu poate fi decat o veste buna!"

  Iar acum, parerea mea... 
  
  De cand mergeam la camin vroiam de multe ori sa fiu in locul mamei mele si ea in locul meu. Ma fascina ideea de a avea un copil mic, o consideram interesanta, ca un joc. Iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci. Insa, in ultima perioada, tot incerc sa-mi imaginez cum va fi cand voi avea o fiinta care creste tot mai mult si se dezvolta in interiorul MEU... la cum voi dormi cand burta imi va fi deja mare, la ce voi simti, la cat de mult imi voi mangaia burta si cat timp voi petrece vorbind si cantandu-i celui care in primele luni nu voi stii daca va fi baiat sau fata.
  Pentru mine, viitorii mei copii vor merita toate lunile in care ma voi ingrasa si in care va trebui sa mananc si sa am grija de doua persoane, nu doar pentru una. Poate atunci voi invata sa fiu uneori mai putin egoista.
... pentru ca eu le vad frumoase pe femeile insarcinate, nu mi se pare ca burta mare le face urate... nu mi se pare ca trebuie sa isi ascunda, cu orice pret, kilogramele in plus.
  Poate ca exista pofte, dar poate ca sunt mai rare decat se crede; am auzit multe persoane care au afirmat ca nu au avut, sau ca nu prea multe. Si ce daca? Acum nu am diferite pofte?
  Imi place sa ma imi imaginez cum vor arata copiii mei, la momentele in care imi va spune si mie cineva "mami". As vrea ca de mici sa ii invat sa aiba incredere in ei, sa invete sa faca ce le place... si sper ca le va placea si lor muzica, poate si limbile straine. Dar in fond, conteaza sa fie ei, cu gusturile si preferintele lor.
  De multi ani am insa o teama: sa fiu incapabila de a naste (o teama complet nefondata, de altfel). Pentru ca, astfel, un mare, mare vis mi s-ar narui.


  Consider ca este frumos sa fii femeie si nu fara motiv noi suntem cele care ramanen insarcinate... femeile sunt puternice! Nu toate, dar eu sper ca voi fi!

Daca ma intrebati, asta trebuia postata ieri

  A trecut deja jumatate de an din viata Innocent Phantom si doar ieri in jur de 23:00 mi-am adus aminte. Si cand ma gandesc cat am asteptat momentul asta...  Niciodata nu am zis, daca nu ma insel, cand si de unde a venit idea de a avea propriul blog, asa ca este o ocazie buna sa o fac acum. 
  Inainte nu stiam nimic despre bloguri, despre cum se creeaza  sau se personalizeaza in functie de preferintele fiecaruia. Stiam doar sa le citesc si ma gandeam la cat de (foarte) greu trebuie sa fie sa ai unul, sa il intretii si sa postezi constant, pentru ca cititorii sa fie mereu interesati de el.
  Dar prin iunie (iar, daca nu ma insel), mi-a trecut prin cap ca ar fi interesant sa-mi fac unul, cu aceasta ocazie putand invata sa ma descurc cu ceva care imi era total necunoscut. Initial, vroiam sa scriu diferite compuneri si fragmente din romanul pe care l-am inceput (si pe care habar nu am cand o sa-l termin). 
  Fiind la un majorat si purtant o discutie cu un var mai mare de-al meu, Vlad... care a spus odata sa-i dau pseudonimul Punga sau Maieu daca voi scrie vreodata despre el... am atins si punctul asta despre bloguri.  Pot spune ca el a fost cel care m-a incurajat din acest punct de vedere si s-a oferit sa-mi faca el unul. Bineinteles, urma ca eu sa aleg aspectul si numele.  Insa, pana la urma eu am fost "creatoarea", in 1 august (evident, indrumata de cineva care se pricepe la asta), Vlad fiind plecat in alta tara cu un proiect. Si a fost mai bine asa, pentru ca astfel am avut ocazia sa-l fac exact cum vroiam si simteam eu si poate... mai feminin decat daca-l facea el. :)) 
  M-am obisnuit repede cu functiile lui; iar design-ul fiind gata, trebuia sa-mi focalizez atentia asupra a ceea ce postam. Si, recunosc, nu sunt mandra de toate postarile mele, in special de unele de la inceput, care simt ca nu ma caractearizeaza atat de bine fata de altele. Dar de ce sa mai privesc acum in urma?
  La urma urmei, nu am ajuns sa scriu doar despre roman si compuneri, asa cum imi propusesem. Si, sustin inca odata, diversitatea ajuta mult la un blog, indiferent de tema propusa initial. Parca da si alte culori.. .sau nonculori, care umple anumite goluri.
  
  In incheiere, as vrea sa va multumesc si voua, celor care cititi ceea ce scriu in paginile astea virtuale, pentru ca ati avut poate un rol mai important decat credeti in faptul ca am continuat pana acum sa postez pe Innocent Phantom. Pentru ca m-ati incurajat si ca m-ati sustinut. Pentru sugestiile date uneori. Va multumesc pentru fiecare vot (tin minte si acum bucuria pe care am avut-o cand l-am primit pe primul la cel dintai sondaj) si pentru fiecare comentariu. Sau pentru simpla accesare a link-ului spre lumea... pentru mine este o lume... pe care am creat-o aici. 
 Asa cum spunea cineva: viata lunga, Innocent Phantom!

Interviu - Anais [4]

  Cele mai multe voturi de pana acum referitoare la sondajului din dreapta paginii: "Ce preferati de pe Innocent Phantom" se indreapta asupra optiunii "Interviurile", asa ca aceasta postare sper sa fie exact pe gustul vostru (si nu ma indoiesc ca va fi).
  Cel de astazi, asa cum ati dedus si din titlu, ii este luat lui Anais, posesoarea blogului War N'Riot - blog pe care multi dintre voi il stiti de mult timp. Datorita acestui interviu am aflat unele lucruri pe care nu le cunosteam despre Anais si, cu aceasta ocazie, vreau sa ii multumesc inca odata ca a acceptat bucuroasa sa raspunda la intrebarile de mai jos -  raspunzand in stilul ei propriu si intr-o maniera eleganta.

Eu: Cum te-ai autodescrie?

Anais: Niciodata nu am fost in stare sa apreciez felul in care sunt cu adevarat, dar voi incerca…Incerc pe cat posibil sa fiu o persoana rationala(nu imi iese); de asemenea ma straduiesc sa nu ma consum pentru toate prostiile neinsemnate(inca odata,nu imi iese) .Sunt sociabila,obisnuiesc sa distrez lumea si nu judec oamenii de la prima vedere, sunt un bun ascultator si ,daca vii la mine cu o problema , poti sa fii sigur ca pleci cu zambetul pe buze. Stiu cum sa ies din orice problema fara a face compromisuri si fara a sti mare lucru despre ea si obisnuiesc sa fiu un “lider innascut”, bine inteles fara sa mi se urce la cap.

Eu: Ai un principiu/motto dupa care te ghidezi sau unul care iti place in mod deosebit?

Anais: Am invatat de-a lungul vietii nu prea lungi ,dar destul de complicate, ca nu razbesti nicaieri daca nu tragi cu dintii de ceea ce vrei. Nu trebuie sa te lasi nicio secunda si sa lupti pentru ce crezi tu; deci “Never give up” cred ca mi se potriveste cel mai bine. Dar un alt motto cu care sunt intru totul de acord ar fi “Oamenii mari vorbesc despre idei .Oamenii obisnuiti vorbesc despre lucruri. Oamenii mici vorbesc despre alti oameni.”

Eu: Care este cel mai frumos moment pe care l-ai petrecut pana acum?

Anais: Nu a fost neaparat un moment , ci o perioada. Perioada cand am realizat ca sunt diferita (plus/minus momentul in care am inceput sa ascult muzica buna). Eram intrigata la inceput ca nu puteam face parte din masele de oameni cu idei la fel deci mici si ma gandeam de ce nu pot sta ore in sir vorbind despre lucruri neinsemnate cu persoane de varsta mea care,bine inteles, sunt toate la fel. Dupa ce am trecut de aceasta perioada care trebuie sa recunosc ca a durat cateva luni, a urmat momentul in care mi-am dat seama ca ei sunt total pe dinafara si nu eu,ca oamenii ca ei sunt cei ce formeaza “turma” si ca eu nu fac parte din ea. Si acel moment a insemnat ceva pentru mine - sa realizezi ca ai pasit intr-o alta perioada in viata ta si ca nu te numeri printre “majoritati”, pentru mine a insemnat un progres enorm.

Eu: Care a fost cea mai mare schimbare referitoare la gusturile tale in diferite domenii de-a lungul timpului?

Anais: Cea mai “socanta” schimbare dupa care se pot vedea inca diferentele in viata mea este cea povestita la intrebarea anterioara, dar trecerea de la muzica comercialala la muzica adevarata a fost ca o internare la o clinica de dezintoxicare dupa o dependenta de heroina. A fost o lume diferita pentru mine, cunosteam sunete pe care nu le mai auzisem pana atunci facute de instrumente adevarate,voci care chiar merita ascultate, versuri cu o insemnatate anume…cred ca prima saptamana de muzica buna a fost una de visare, una superba.

Aceasta ramane cea mai radicala schimbare in viata mea, odata cu ea si schimbarea principiilor, a telurilor, a perspectivelor, a perceptiilor asupra vietii. Odata cu schimbarea gusturilor muzicale care mi-au “purificat” creierul pot spune ca mi s-a schimbat viata; si pe bune dreptate.

Eu: Cat de importante ti se par preferintele muzicale ale prietenilor tai? Sunt aceste preferinte un criteriu dupa care ii alegi?

Anais: Am cateva persoane(mai exact 2)pe care le pot numi “prieteni”,persoane care au o varsta respectabila(inca nu am intalnit pe nimeni de varsta mea in Bacau care sa se incadreze in standardele mele, cel putin muzicale)si care au incercat dintotdeauna sa ma aduca pe calea cea dreapta, cu muzica mai ales, si sa imi arate “drumul”. Am fost refractara,evident, deci prietenii adevarati pe care ii am nu ii alesesem eu(daca ma intrebi, nu mai stiu cum am ajuns sa fim “prieteni”),ci ei ma alesesera pe mine si incercau sa ma indrepte. Restul persoanelor pe care le pot numi cunostinte(scoala si celelalte anturaje pe care mi le-am format) nu impartasesc aceleasi gusturi muzicale, dar asta nu e un impediment.

Desigur,am momente cand ma uit la ei si ma intreb “de ce mai stau cu ei:-??” - probabil pentru ca, cu ajutorul naivitati lor, am ajuns sa tin la ei, sa am acel sentiment de “ocrotire”. Si eu vad in mine un fel de “sora mai mare” care e menita sa-i apere .Deci majoritatea relatiilor de “amicitie” pe care le am nu se bazeaza pe gusturi muzicale si nu, acesta nu e un criteriu dupa care ii aleg (nici macar nu-i aleg, apar din senin).

Eu: Crezi in prieteniile virtuale? Dar ca ele intr-o zi vor trece de stadiul de "virtuale"?

Anais: Nu pot spune ca relatia dintre noi doua a trecut de stadiul de “virtual”, pentru simplul fapt ca ne-am vazut 3 minute. Dar sper ca intr-o zi sa ma pot intalni cu persoanele cu care am creat o anumita relatie in domeniul virtual si sa le vad reactia cand ma vor cunoaste pe mine asa cum sunt-AnaisC.-in viata reala, fara limbute pe fundal si denumirea de “blogger”. Pot spune ca am inceput intr-o anumita masura sa “tin” la persoanele cu care port conversatii in mod curent si cu care imi pot impartasi pasiunile si cred ca, intr-o buna zi, acestea vor trece din stadiul de “virtuale” in “reale”.

Eu: Esti o persoana influentabila, influenta sau ambele in aceeasi masura?

Anais: Influentabila nu am fost si nu am sa fiu niciodata .Modul in care ii influentezi pe altii (sau cat recunosc ei ca i-ai influentat) depinde atat de tine cat si de ei. Atata timp cat e vorba de mine, da, ma consider o persoana influenta, atata timp cat depinde de ei, trebuie sa ii obisnuiesti cu ideea ca sunt oameni influentabili .Cred ca in aceste 2 categorii se imparte lumea in general. Unora le este comod sa fie influentati, eu detest sentimentul asta; altii s-au obisnuit cu ideea chiar daca nu le convine neaparat. Eu nu m-as putea trezi dimineata stiind ca sunt “influentabila”.Abia atunci cand gasesc o persoana influenta incepe “distractia”, conflictul de interese; si de obicei se termina cu o prietenie sau o paruiala zdravana.

Eu: Crezi ca esti o fire realista?

Anais: E greu sa fii realist in ziua de azi, dar incerc pe cat posibil sa fiu realista atat cu cei din jur cat si cu mine.

Eu: Ce teme ai abordat in blogurile create inainte de War N'Riot? De ce crezi ca acestea nu au functionat?

Anais: Chiar daca nu eram “convertita” la muzica buna aveam un spirit de diferentiere si faceam diferite postari (majoritatea blogurilor au sfarsit cu un numar de 3 postari maxim) despre fenomenul “pitipoanca-cocalar” si incercam sa explic de ce exista si cum sa ii starpim.Am incercat si ideea unui site de “muzica”, bineinteles muzica pe care o consideram eu a fi muzica atunci si daca imi amintesc eu bine am avut unul numit “True Stars Diary” in care  incepusem sa scriu diferite postari despre persoane celebre care chiar se puteau mandri cu o cariera. Dar parea un site gen tabloid sau mondenitati, asa ca, bineinteles, a sfarsit cu 5 postari. Si am mai avut o incercare cat de cat esuata pentru un blog de wrestling, una din primele mele pasiuni. Ajunsesem sa fac 6.000 vizualizari pe el , dar am observat asta abia la zile dupa ce l-am sters.De ce nu au functionat? Hmmm…pentru ca nu s-a facut acea conxiune blog-blogger care s-a facut in momentul in care am creat WN’R. Toata viata m-am bazat pe spontaneitate si asta a fost cel mai important element si acum. Mi-au trebuit zile intregi pentru a gasi un nume sau o poza de fundal pentru cele 11 bloguri care nu au functionat. La WN’R totul a venit pe moment, nu a trebuit sa intreb pe cineva sau sa caut o denumire pe Internet. Eram in primele 3 zile in care ascultasem prima melodie rock (ma rog, prima de cand ma declarasem “rocker” si aveam pretentii de “ascultator de muzica buna”)si am vrut sa fac ceva. Atunci mi-am amintit logo’ul trupei Rolling Stones, am gasit un nume care sa nu fie deja luat si s-a creat imediat acea legatura.

Eu: Cat de mult inseamna pentru tine War N'Riot? Ce iti place cel mai mult la el?

Anais: Este un mod cat se poate de direct prin care imi pot exprima parerile si prin care imi pot impartasi pasiunile cu niste oameni care chiar stiu despre ce vorbesc.Am vrut sa fie un “punct de pornire” pentru cei ce abia incepeau sa cocheteze cu muzica buna . Am vrut asta si am reusit, am reusit sa adun cateva zeci de mii de oameni impreuna si,cand ma gandesc ca au fost facute aproape 80.000 de click’uri pe adresa blogului meu, ma gandesc ca intr-adevar a meritat. Probabil ceea ce imi place cel mai mult este sa ajut anumiti oameni sa inteleaga muzica buna sau, din contra, gasesc anumiti oameni care ma invata pe mine ce este muzica buna. Este o invatare continua din partea mea si din partea lor, simt ca am facut lumea un loc mai bun. Sunt al naibii de mandra de mine.

Eu: Ce crezi ca inseamna pentru cititori acest blog?

Anais: Cum am spus in raspunsul anterior, pentru unii un punct de pornire,pentru altii un loc in care se regasesc sau gasesc persoane cu care sa isi poata impartasi pasiunile. Mereu am spus ca toate lumea care doreste sa invete temele pe care le abordam noi este bine venita. Este, pe langa o alta adresa gazduita de blogspot.com, un loc in care unii se simt bine, ca atunci cand intri intr-un bar si vezi lume care crezi tu ca este pe aceeasi lungime de unda cu tine, cu care poti purta o conversatie, care te intelege si pe care o intelegi.

Eu: Ai vrea sa schimbi ceva la blogul tau sau sa introduci rubrici noi?

Anais: Din punct de vedere estetic nu cred, cel putin nu in viitorul apropiat. Limbutele si culorile rosu-alb-negru au devenit un fel de “logo”pentru WarN’Riot si nu vreau sa schimb asta. Cat despre rubrici…Ohh da, urmeaza multe alte rubrici, postari libere in care voi aborda diferite teme si mult mai multe top’uri. Nu am privit niciodata adaugarea unei noi rubrici sau unui gen de postare o “schimbare”, ci o evolutie.

Eu: Din ce puncte de vedere te caracterizeaza rock-ul?

Anais: Din toate punctele de vedere. Ador energia emanata de anumite melodii, modul in care o trupa poate canta despre sex,droguri si viata de noapte, iar apoi despre o iubire sincera sau o femeie care a insemnat ceva pentru el (ei), sunetul tuturor instrumentelor (impreuna si separat), ceea ce exprima versurile, aspectul trupelor (mai ales trupele din anii ’70-’80), viata lor cu bune si cu rele.

Ma regasesc in toate astea si pot gasi un element in fiecare melodie in care sa ma regasesc in totalitate.

Eu: Ai intalnit persoane care asculta acest gen doar pentru a iesi in evidenta? Daca da, pe cine?

Anais: Majoritatea persoanelor pe care le-am intalnit in ultima perioada (cel putin pe cele de varsta mea) fac diferite lucruri pentru a iesi in evidenta ,pentru a fi diferiti - rock’ul este unul din ele.Nu pot face o lista, sunt prea multe - si in domeniul virtual si in viata de zi cu zi. Ar fi multe de spus despre acest gen de persoane, dar este o intreaga psihologie si prefer sa trec la urmatoarea intrebare,pentru a si asculta melodia de suflet, mai bine decat a vorbi despre neica-nimeni.

Eu: Care este melodia ta de suflet?

Anais: De cativa ani buni (mai exact 5), una din principalele mele pasiuni este wrestling’ul. Nu pentru ceea ce este la televizor (un show ieftin presarat, evident, cu pornigrafie),ci wrestling’ul ca sport, loc in care gasesti multe legaturi cu muzica rock si, bineinteles, loc in care unii se uita crucis si se intreaba ce e asta “doar bataie”. Si de cand am descoperit aceasta melodie, Bruce Springsteen-“The Wrestler”, pot spune ca a devenit una din melodiile mele de suflet. Exprima un milion de stari in doar cateva minute, pe o melodie simpla si versuri reale.

O alta melodie care are o mare insemnatate este “Welcome to the jungle” din repertoriul Guns N’Roses, prima melodia “oficiala” din viata de rocker. Ar urma sa spun Cinderella-“Don’t know what you got ‘till is gone”, Boston-“Amanda”,Smokie-“Living next door to Alice”, Def Leppard-“Love bites”, Bon Jovi-“All about loving you” sau Motley Crue-“Wothout you”, dar mi-ai zis sa ma rezum la una singura.

Eu: Uite ca am ajuns sa te intreb si asta: daca ai putea petrece o saptamana cu Slash, in anii '85, ce ai alege sa faceti?

Anais: Pot spune ca am raspuns la celelalte 15 intrebari pentru a ajunge la asta.Nu, glumesc, desi am spus in repetate randuri ca sunt “indragostita” de Saul (din nou,ma straduiesc sa-i spun pe nume )nu cred ca acesta este sentimentul adevarat. Nu te poti indragosti de o persoana pe care nu o cunosti (mai stiu eu pe cineva care s-a si declarat casatorita cu un fost “trandafir”). Dar da, recunosc, am facut o pasiune pentru el. Nu pot spune ca a devenit un “idol”, nu ii pot admira modul de viata, dar il admir ca chitarist, ca persoana publica, ca tot ce a reprezentat pentru lumea rock’ului si, nu in ultimul rand, ca barbat, cel putin cat se vede de aici. Pot spune ca, la momentul de fata, este idealul meu ca barbat. Imi place tot la el: buzele, ochii, parul, palaria:>, serpisoru’ din “Patience”, modul in care sta cand face solo’ul in “November rain”, modul in care isi poate schimba privirea din “pervers” in innocent, tot. Si, desi am tot felu’ de gandiri perverse (cine nu are?), consider acesta un interviu “serios” si nu pot declara asa ceva. Daca as fi avut in jur de 20 de ani la acel moment (desi prefer “aspectul” lui de la inceputul anilor ’90 si nu prin ’85) , daca as fi trait in anturajul acelei trupe si as fi vazut acel mod de viata, probabil mi-as schimba parerea. Dar pana una alta, hai sa raspund la intrebare.

Cred ca in acea saptamana as incerca sa stapanesc “instrumentul diavolului”, chitara de la unul dintre cei mai buni, m-as holba ca inecata la parul lui, i-as purta palaria 24/24 si, daca atunci cand s-ar intampla asta, as avea mentalitatea (si blogul :>), probabil ar iesi un interviu de toata frumusetea.

Vezi ,nimic pervers (da, bine, stiu ca ti-am promis un roman, dar am si eu rusinea mea (si maica-mea iti citeste blogul) ), deci nu risc. Nu ca nu ar exista, dar nu imi pot exprima aceste ganduri de fata cu cele cateva mii de persoane care iti citesc blogul. Ok, girl, it’s something privat=)).

Eu: Ce parere aveai despre rock acum cativa ani?

Anais: Avand mentalitati diferite despre absolut orice ma inconjoara, priveam si muzica rock ca fiind ceva “ciudat”, desi nu am numit-o niciodata “satanista”.Am vazut-o doar ca pe ceva ciudat, dar incercam sa nu ii judec pe cei care o canta/asculta.

Eu: Daca ai avea acum propria formatie, cum s-ar numi aceasta si ce loc ai ocupa tu in ea?

Anais: O voi avea intr-o zi, te asigur. Nu stiu daca va fi ceva de viitor, dar o voi avea .Numele cred ca vine de la sine, ca procesul de creare a unei melodii. Sunt mai multe idei venite din partea tuturor membrilor si numele are ceva din fiecare, sau o combinatie intre fiecare idee, dar daca ar fi sa aleg eu un nume, acesta ar fi Sweet Leaf - de cand am ascultat pentru prima oara melodia stiam ca, daca voi avea (scuze, cand voi avea) o trupa , aceasta va fi una din optiunile pentru nume .Cat despre “rolul” meu in ea, cu siguranta voce.Iti pot canta o melodie Motorhead si apoi una Nighwish sau una Led Zeppelin si apoi una Aerosmith -  am cantat ceva timp la pian cand eram mai mica, deci cred ca imi pot aminti , si pe la 5 ani ma jucam cu o muzicuta=)).

Eu: Cum te vezi peste 10 ani? Crezi ca te vei schimba mult? Sau, mai bine spus, ce anume din tine crezi ca se va schimba si ce va ramane la fel?

Anais: Nu cred ca imi voi schimba mentalitatea toata viata, sau cel putin nu in mare masura. Odata ce voi cunoaste oameni noi si voi trai diferite experiente, modul de gandire se va dezvolta si voi privi cu alti ochi toate lucrurile. Dar nu stiu acum in ce consta aceste schimbari. Peste 10 ani, adica la 24 de ani…Hmm:-?, daca ma intrebari peste 20 de ani, ca sa fiu trecuta deja de 30 de ani, probabil as fi spus cu o cariera de psiholog sau undeva la mijlocul unei cariere muzicale, cu 3 premii Grammy deja castigate…sunt al naibii de multe variante. Nici nu stiu cum va arata ziua de maine si cred ca fiecare secunda e o provocare, dar 10 ani…

Eu: Ce meserie crezi ca ti s-ar potrivi cel mai bine pe viitor?

Anais: Ma voi stradui pe cat posibil sa trec prin cele 2 pasiuni majore ale vietii mele (cel putin la acest moment), muzica si luptele. Dar ca o meserie, pentru care voi face o pregatire (facultate), este psihologia sau avocatura.

Eu: Un mesaj pentru cititori…

Anais: Tineti minte: fara voi, un blog nu poate exista; si cea mai mare placere a unui blogger este atunci cand citeste un comentariu din partea voastra, vede un numar de vizualizari cat de mic, stie ca voi i-ati citit gandurile si le-ati apreciat sau criticat. Si, credeti-ma, stiu ce vorbesc.

Fata asta(Cristina) face o treaba minunata si acum ca are si statutul de nasa(nu o stresati prea tare) ma simt si mai apropiata de ea. Astept interviul asta inca de cand s-a apucat de primul si acum ca mi l-a luat mi-a crescut deja respectul de sine cu cateva puncte. Mai bine cititi “Scheletu’-n bocanci” decat lectura obligatorie de la scoala si mai bine va omorati timpul pe acest blog decat facand orice altceva.

Viata lunga, Innocent Phantom.