Imi pare rau - fac o pauza

  In niciun caz nu m-am saturat sa scriu pe blog. Si sper ca momentul in care am ales sa fac o pauza sa nu fie unul mai putin potrivit, avand in vedere ca sunt convinsa ca nu am mai avut niciodata pana acum atatea idei pe care vreau sa le pun in aplicare... Insa nu le voi pune in aplicare acum, ci peste trei saptamani / o luna, cand imi voi relua activitatea pe Innocent Phantom. 
  Nu va ingrijorati, dupa ce voi reveni, voi posta in continuare diverse sondaje, episoade din "Scheletu'-n bocanci", postari in care sa vorbesc despre muzica, noi interviuri (imi pare rau ca trebuie sa-l aman pe cel pe care l-am programat pentru zilele astea), postari libere si diferite compuneri. Voi introduce si doua rubrici noi - una in care sa scriu poezii proprii si o serie numita "Iubire...cum sa nu!... Sau da?" (care va fi structurata pe episoade, ca "Scheletu'-n bocanci"). 
  Chiar daca in aceasta perioada nu voi mai scrie, nu inseamna ca nu va voi mai citi blogurile - nici pe departe.
  Daca ma intrebati de ce fac aceasta pauza, nu as stii sa va raspund clar... sunt motive marunte adunate. Dar poate cel mai sincer ar fi: simt nevoia sa o fac si cred, in fond, ca reprezinta ceva (aproape) necesar si pentru blog in sine.

Liv Tyler, imaginea Very Iresistible Givenchy, a lansat primul single

  Pentru a nu da copy-paste de pe alt site, ceea ce vreau sa exprim in postarea asta se gaseste aici.
  Cum blogul are ca fundal imaginea lui Liv Tyler (bine, nu ca asta ar fi realul motiv), m-am gandit sa va aduc la cunostinta faptul ca aceasta tocmai a lansat prima ei melodie, insotita de un videoclip care mie imi place mult. De cateva luni imi doream sa o aud pe Liv cantand, ma intrebam daca a mostenit calitatile vocale de la Steven... si, in sfarsit, a sosit momentul in care sa-mi satisfac curiozitatea - merci Anais ca m-ai informat in legatura cu melodia - . Voi ce parere aveti despre "Need you tonight"?

Leapşă

  Leapsa am preluat-o de la Bibby Ellen si se numeste "Jocul amintirilor". Este vorba despre cinci cuvinte legate de amintiri, despre care trebuie sa vorbesc cate ceva. Sa vedem...


1. "Nuntă în cer", de Mircea Eliade - este cartea mea preferata (inainte era "Elevul Dima dintr-a saptea" de Mihail Drumes), pe care o recitesc zilele astea. Deseori mi se intampla sa ma identific cu naratorul, mai ales in momentul in care cugeta (in primele pagini ale romanului) asupra unor intrebari retorice despre destin, despre acele curiozitati: "ce ar fi fost daca....". Merita citita, credeti-ma!


2. Premiul III - momentul in care am aflat ca am luat premiul III, la olimpiada de matematica (faza judeteana), a fost unul unic, memorabil.Stiu ca am luat 16 puncte atunci, iar cei de pe II si I - 17, respectiv 18... adica 1(!) punct m-a despartit de nationala. Lasa, ca a fost bine si asa! Eram in clasa a VI-a si aveam o profesoara tare buna. A fost singurul premiu pe care l-am luat vreodata la o olimpiada . Unul destul de ciudat, pot spune, avand in vedere ca punctul meu forte este romana, nu matematica.


3. Spania - eram in vacanta de dinainte de a intra in clasa a V-a cand am fost in Spania, prima si unica iesire din tara de pana acum. Am fost la nunta unui unchi si am stat o saptamana, saptamana in care au avut loc zilele Leonului (orasul in care am mers). Consider ca aceasta calatorie este unul dintre acele "ceva-uri" semnificative din copilarie. Iar, cu ocazia asta, am descoperit ca mi-este rau pe avion...


4. "Luceafarul" - da, este vorba despre "Luceafarul" lui Eminescu. Daca nu ma insel, inca eram la camin, poate in grupa pregatitoare, cand am devenit "obsedata" de poezia asta. O puneam pe mama sa mi-o citeasca in fiecare noapte inainte sa dorm... incerca sa o mai scurteze, dar nu reusea, pentru ca imi dadeam seama de "smecherie". Dar cred ca atunci ma fascinau mai mult stelele, de aceea imi placeau atat de mult versurile.


5. Marius - acel unchi despre care am mentionat la punctul 3. Fiindca a plecat din Romania cand aveam vreo 3 ani, il vedeam foarte rar, cam odata la un an. Iar cand se intorcea in tara, mi se parea ca se intampla ceva asemanator unei minuni, ceva extraordinar. Aproape il divinizam. Si intamplarea a facut sa aiba o fetita din aceeasi zi si luna cu mine, mai mica insa cu 13 ani. Bineinteles, cu timpul lucrurile s-au schimbat, nu mai simt "magia" aceea cand ne vedem si chiar este amuzanta parerea mea despre el pe care o aveam cand eram mica. Dar sunt amintiri frumoase, totusi.




  Oricine poate lua leapsa pentru a o completa.

Scheletu'-n bocanci (6)

  Totul are forma inimilor - ciocolata, baloanele...  felicitarile, pungile de cadou... acadelele - totul. El nici macar inima nu are, nici la propriu, nici la figurat. Astazi nu doar se simte diferit, este si frustrat. Frustrat, cu f de la... de la .... (foarte) frustrat. Se mai simte si trist, chiar daca nu vrea sa recunoasca.
  Cele 24 de ore ale prezentului care trec atat de greu, Valentine's Day, sunt firi subtiri de suferinta care ii taie carnea sufletului. Care ii alunga fericirea si ii readuc dorinta pe care a simtit-o de Revelion. Are nevoie de iubire. Ah, iubire! Dar cum sa o primeasca, cand este doar un simplu schelet singuratic, saturat de lumea in care se afla, saturat de oameni si de aceeasi viata pe care inca nu stie cum sa o faca "de trait". Iar, la urma urmei, nici el nu poate vibra la atingerea dragostei. Pentru ca nu o poate atinge! Nu o poate simti! Oasele sale, lipsa lor de carne, o resping cu desavarsire, asa cum respinge albul radiatia termica, sau chiar mai intens; daca este posibil.
  Isi tarsaie bocancii in josul strazii si se indreapta spre parc, cu privirea in jos, parca vrand sa-si planga tristetea care ustura. Daca ar avea lacrimi (dar nici pe ele nu le are)! Incearca sa isi imagineze ca degetele sale se vor impleti, candva, cu cele ale unei fiinte cu care sa isi contopeasca fiecare pas, fiecare suflare, fiecare minut, viata insasi. O fiinta care sa aiba puterea de a-l face fericit, sa zambeasca pe dinauntru, sa-i aduca sclipiri de speranta in ochi.
  Ar vrea sa imparta si el o ciocolata cu o "scheleta", sa priveasca melancolic la albul cutremurator de indepartat al lunii si sa vada, dincolo de ea, tandretea ascunsa a cerului. Crede ca ar putea zbura, doar gandindu-se ca - pentru cateva secunde - ar fi invadat de voluptatea generata de un sarut acoperit de intuneric.


  Nu poate, insa, sa faca nimic in privinta asta.


  Inca isi misca picioarele pe asfaltul rece al strazii, cu privirea ramasa in jos. Si spera. Si isi doreste. Si stie, cu toate acestea, ca el este altfel, pur si simplu.
  Nu toti pot fi la fel! Exista si ghinionisti, care stiu ce inseamna nefericirea.

Nu stiu daca are rost sa cititi asta. Poate ca nu.

  Cred ca este in destinul meu sa nu ma simt bine in colectivul (de la scoala) in care sunt - si nici in celelalte (tot de la scoala) in care am fost de-a lungul celorlalti opt ani. Sau poate nu ar trebui generalizat, poate ca acum, intr-a noua, imi sunt antipatici doar cativa colegi. Dar ce mai conteaza, cand o am acolo pe Daiana, gura mea de aer proaspat (care a ramas proaspat chiar si dupa ani)? Sau pe A. , pe L. , pe R. , pe C. , M. , B ...... 

  Unde vreau sa ajung cu asta? Nicaieri, eu stiu deja ce simt. Dar totusi simt nevoia sa scriu, sa scriu despre lucrul asta care poate nu intereseaza pe nimeni altcineva. Dar care ma intereseaza pe mine.

  Cred ca mult timp m-am considerat inferioara, doar pentru ca altii ma considerau asa. Urata, pentru ca altii (cativa) imi spuneau asta. Tocilara, tot pentru ca ei ma numeau astfel. 

  Dar am ajuns la concluzia, in urma a toate astea, ca sunt puternica! Pentru ca pot, aproape fara efort, sa elimin din minte acele mesaje care deja simt ca nu ma mai reprezinta. Si poate ca nu m-au reprezentat niciodata, nu toate. Deja dintr-a saptea am putut pune o bariera intre ei si MINE. Iar acum, pot sa spuna orice, pentru ca eu ma cunosc - si nu doar din exterior, ci si din interior. Ei ma cunosc doar pe jumatate... ba nu, doar un sfert din mine, sau nici macar atat.

  Chiar si asa, exista rautati in "inocenta" adolescentilor si chiar a copiilor. Am plans pentru lucruri marunte, care m-au durut. Am indurat multe, foarte multe. Si varsta pe care o am acum, este o binecuvantare. Acum ma pot apara si pot ataca dur la randul meu. Pot sa raspund cu aceeasi moneda, fara a sta pe ganduri prea mult. Pot urla pentru dreptate si imi pot impune punctul de vedere, desi nu tuturor le pasa de el. Pot sa ma prefac ca sunt fericita, chiar si atunci cand imi tin lacrimile pentru a nu curge. 

  Asta e realitatea de astazi. Nu pentru toti este usor la scoala si pentru unii nu a fost niciodata (bine, nu este cazul meu). Dar, mult mai bine ar fi sa ii ignor pe acei cativa pe care chiar nu ii am la inima. Daca tin neaparat sa ma trateze ca pe cineva inferior, vor invata sa nu o mai faca. Ba nu, ii voi invata eu, chiar si prin ignoranta.

  Si pana atunci, acolo sunt ADEVARATII prieteni. Acolo, foarte aproape de mine. Ei, celor care nu am cuvinte sa le multumesc. Ei, care ma inteleg si care ma incurajeaza.Ei, care sunt sinceri si speciali. Ei, OAMENII. Pentru ca prietenii mei sunt oameni, nu "cuiere pentru haine".

 Iar aici sunt eu, care am incredere in mine. Eu, care nu am de gand sa incetez sa cred sa in mine.

         Si le multumesc tuturor celor care au avut rabdarea sa ma cunoasca...

Interviu - eu [5]

  Acest interviu a fost ideea Andreei McKagan, urmand ca Anais sa i se alature. Sunt fericita ca am avut sansa sa fiu eu, de data asta, in postura celei care raspunde la intrebari. Iar aceasta este, fara indoiala - si cel putin pentru mine- una dintre cele mai importante postari de pana acum.


  Anais, Andreea, va multumesc!

AnaisC.: De ce “Innocent Phantom”?

Cristina: Numele pe care l-am ales pentru blog nu are neaparat o insemnatate anume. Am vrut sa fie unul interesant si ciudat totodata si cred ca am fost inspirata cand m-am decis asupra lui. Initial ma gandisem la “blue darkness”, dar acea denumire nu era disponibila.

AnaisC.: La ce te-ai gandit cand ai facut Innocent Phantom?

Cristina: Am vrut sa am un blog in care sa comunic ceva prin scris. Si, desi nu am mai spus-o pana acum, faptul ca admiram War N’ Riot si Real Music Zone, pe care tocmai le descoperisem, a contribuit intr-o oarecare masura la faptul ca am creat unul propriu.

AnaisC.: Ai vrut de la inceput ca Innocent Phantom sa fie un blog de muzica?

Cristina: Nu chiar de la inceput. Prin iunie, cand inca Innocent Phantom era doar in stadiul de proiect, ma gandeam ca va fi un blog in care sa scriu diverse compuneri facute de mine. Dar apoi mi-am dat seama ca vroiam sa fie ceva mai mult si mi s-a parut palpitanta idea de a scrie si despre muzica, in special despre cea care imi place in mod deosebit. Si ma bucur ca nu am ramas doar la literatura.

Andreea McKagan: Ai schimba infatisarea blogului sau preferi sa ramana asa?

Cristina: De mult ma fascineaza ideea unei poze de fundal ca cea in genul celei de pe blogul http://lrocsana.blogspot.com/ . Asa ca, daca voi face vreo schimbare referitoare la infatisare, este posibil sa fie 

una referitoare la fundal… dar sigur nu acum; Liv Tyler va va zambi mult timp de acum incolo atunci cand imi 

veti accesa blogul.

Andreea McKagan: Acum ca Innocent Phantom are jumatate de an de viata,ai de gand sa schimbi ceva pe viitor?Daca da,ce?

Cristina: Mi-ar placea sa scriu mai des, desi nu e la fel de usor ca atunci cand e vacanta. De asemenea, as vrea sa introduc rubrici noi, desi inca nu stiu care ar fi acelea. Si mi-ar placea ca cei care imi citesc blogul sa fie sinceri si sa-mi spuna daca ceva nu le place din ceea ce scriu, sau daca ar vrea sa abordez si alte subiecte, pentru ca sunt deschisa la noi sugestii.

Andreea McKagan: Ai ocazia sa ti se indeplineasca 3 dorinte.Care sunt acestea?

Cristina: Doar 3? Sa vad… as vrea sa traiesc cateva luni in ’85, sa vad ce viata era cand mama mea avea 15 ani. As mai vrea ca oamenii sa fie mai toleranti, sa nu ne mai barfim atat de mult, sa incercam sa ne facem reciproc viata mai usoara. De asemenea, as vrea sa am puterea de a-mi construi o viata foarte frumoasa, care sa reflecte o mare parte din dorintele mele, sa ma pot realize pe multe planuri si sa imbatranesc frumos; astfel ca,atunci cand voi avea o varsta respectabila , sa fiu multumita de felul in care voi arata, atat pe dinauntru, cat si pe dinafara.

AnaisC.: Care era persoana pe care o admirai cel mai mult cand erai copil? De ce o admirai?

Cristina: Cred ca pe mama mea. Eram tare mamoasa si imi placea sa imi petrec timpul cu ea alaturi. A fost si este o femeie frumoasa, pe care o admir pentru felul in care m-a educat (desi aici a avut si inca are o contributie imensa bunica din partea tatalui), in care se preocupa mereu de mine si pentru ca stie sa fie simultat mama si prietena.

AnaisC.: Ce meserie voiai sa ai cand erai copil?

Cristina: Nici daca as vrea sa le enumar pe toate nu as reusi sa mi le amintesc in intregime. Vroiam sa fiu, de la vanzatoare de placinte, la soferita… aveam multe idei, la fel de copilaresti, care chiar ma incantau in acea perioada. Acum ma amuza.

Andreea McKagan: Daca ai avea o superputere care ar fi aceasta?Justifica raspunsul.

Cristina: Daca as avea o superputere, as citi gandurile oamenilor. Dar nu neaparat pentru a afla unele secrete care m-ar interesa, ci si pentru a putea vedea viata si din perspectiva unui chinez, spre exemplu, sau a unui egiptean, turc, rus…

AnaisC.: Ai avut momente cand ai vrut sa fii altcineva? Daca da, cand si cine ai fi vrut sa fi?

Cristina: Pentru mine este ceva normal sa imi doresc sa fiu altcineva. Mi s-a intamplat de multe ori sa ma capteze atat de mult o persoana, sau talentul ei, ori doar succesul dobandit, incat sa ma gandesc la cat de fericita as fi in locul ei. Si, totodata, ma simt bine in persoana mea, ma consider pe mine insami o prietena de-a mea si stiu ca acea dorinta enumerata mai sus, deseori este doar ceva de moment, care a doua zi trece. Sper sa pot, la randul meu, sa devin un adult realizat, gata sa-si ia viata in propriile palme.

AnaisC.: Te consideri o persoana optimista sau pesimista?

Cristina: Aproape toata viata m-am considerat optimista. Acum insa - mai mult realista… si pesimista in anumite situatii. Special pentru raspunsul asta am intrebat doua colege daca, totusi, sunt o persoana optimista, as cum credeam. Iar un raspuns a fost “Nuuuu!”, iar celalat “Nu”. :)) Cu siguranta, insa, pesimista nu sunt.

Andreea McKagan: Tocmai ai aflat ca mai ai 24 de ore de trait.Care sunt ultimele lucruri pe care le faci?

Cristina: In ultimele 24 de ore cred ca mi s-ar sterge din memorie toate visele si ideile legate de viitor. As intra in panica si probabil as plange toata ziua. As sta cu familia si ne-am aduce aminte de lucrurile petrecute in copilarie, iar mama ar vorbi in amanunt, pentru inca odata, despre ziua in care am venit pe lume. Ar fi frumos sa inchei ciclul meu de viata invocand inceputul.

AnaisC.: Esti o persoana artistica?

Cristina: Da, eu asa ma consider. Ma pricep bine la literatura, voi invata in curand sa cant la chitara, iar nici la capitolul voce (sper eu) nu stau prea rau (ma rog, cel putin sunt convinsa ca nu sunt afona… sper ca pe viitor sa mai avansez in privinta asta).

Andreea McKagan: Atunci cand legi o prietenie cu cineva, tii cont si de genul de muzica pe care-l asculta?

Cristina: Nu, nici macar nu stiu ce muzica asculta toate persoanele cu care ma inteleg bine. Nu cred ca preferintele muzicale sunt atat de importante incat sa ma impiedice sa leg o prietenie cu cineva. In fond, nu tuturor le poate placea acelasi gen muzical, sau cel putin nu in aceeasi masura. Uneori, genul de muzica favorit este prea putin important, alteori este punctul 0, care aduce doua persoane impreuna… dar doar 0, nu si 1,2,3….100 (daca intelegi ce vreau sa spun).

AnaisC.: Crezi in prietenia adevarata?

Cristina: Nu stiu ce sa spun. Adevarul este ca eu am doar cateva prietene adevarate, singurele carora le pot atribui termenul “prietene”, cu reala lui semnificatie si profunzime… cele pentru care pot sa plang si sa regret cand le spun (in cazul in care o fac vreodata vreodata) unele cuvinte nepotrivite. Si, datorita lor, este posibil sa cred in asta.

Andreea McKagan: Care este persoana cu care chiar poti vorbi despre absolut orice lucru?

Cristina: Nimeni. Nimanui nu ii spun absolut orice si nici nu cred ca as fi capabila sa dezvalui cuiva orice gand care imi trece prin cap. Mi-ar fi prea rusine. Dar poate candva o voi face si nu prea cred ca acel cineva va fi neaparat o fata.

Andreea Mckagan: Care este scopul tau in viata, lucrul pentru care esti nascuta?

Cristina: Daca ar fi sa vorbesc in termini religiosi, mantuirea. Daca ar fi sa raspund in contextul in care ma intrebi, pot afirma ca inca nu am gasit acel lucru pentru care sa ma fi nascut. Poate ca in viitor voi realize fapte marete, sau voi fi un simplu om de rand… pentru ceilalti, nu pentru mine. Tine cont insa ca “life’s a journey/not a destination”.

Andreea McKagan: Te gandesti serios la o cariera in jurnalism?

Cristina: Chiar deloc. Am alte planuri pentru mine, care s-ar putea schimba totusi in timp. Dar la o cariera in jurnalism inca nu imi sta gandul si m-as mira sa imi stea vreodata.

AnaisC.: Ce cariera ai vrea sa urmezi pe viitor?

Cristina: Stii… ma atrage cariera de stewardesa, cariera la care ma gandesc foarte serios sa o am pentru cativa ani. Apoi nu stiu… impresarul unei formatii :-??.

Andreea McKagan: Vrei sa ajungi departe cu romanele care le creezi sau le faci doar din dragostea de a scrie?

Cristina: Iti dai seama ca as fi mai mult decat incantata daca as fi cunoscuta datorita lor, dar ma intereseaza mai mult parerea celor apropiati. Iar si mai mult parerea mea asupra a ceea ce creez. Dar cu siguranta o fac din pasiune, chiar daca in ultimul timp scriu foarte, dar foarte rar in “Usa care duce spre nicaieri”.

AnaisC.: Unde te vezi peste 10 ani?Dar peste 20?

Cristina: Peste 10 ani cred ca voi termina facultatea, abia atunci va incepe pentru mine viata propriu-zisa. Peste 20 de ani ma vad casatorita si implinita.

AnaisC.: Cum arata Innocent Phantom peste 2 ani in viziunea ta?

Cristina: Nu am de gand sa schimb prea mult la blogul meu si sper sa fie si atunci cel putin la fel de interesant (cel putin asa il vad eu) ca acum. Sper ca vor fi mai multe persoane interesate de el si mi-am placea sa fie unul de calitate.

Andreea McKagan: Literatura romaneasca sau universala?

Cristina: Ceea ce prefer nu are o limba anume. Conteaza sa imi placa, indiferent de nationalitatea autorului. Exista fel si fel de carti care m-au impresionat profound, indiferent daca fac parte din literatura romaneasca sau universala.

Andreea McKagan: Care este scriitorul tau preferat? Dar cartea?

Cristina: Imi plac in mod special Mircea Eliade, Mihail Drumes si Danielle Steel, iar doua carti cu adevarat valoroase care au ajuns si prin mainile si inima mea sunt “Nunta in cer” si “Elevul Dima dintr-a saptea”. La cea din urma stiu ca am plans cu suspine la ultimele zeci de pagini si acea stare trista generate de sfarsit m-a complesit si a doua zi de la terminarea cartii. A fost un roman care m-a pus pe ganduri chiar cu brutalitate.

Andreea McKagan: Care e materia preferata? De ce? Dar cea pe care o urasti cel mai mult?

Cristina: Imi place engleza, iar faptul ca este atat de importanta in ziua de azi ma determinta sa imi dau mult interes in privinta ei. O consider foarte frumoasa si este un avantaj ca fac patru ore pe saptamana la scoala. Stii, multora nu le plac anumite materii pentru ca nu le inteleg- daca le-ar intelege, poate ar afirma ca li se par OK. Iar eu nu prea inteleg fizica si chimia… :))

AnaisC.: Daca ai putea sa schimbi ceva in lume, ce ar fi?

Cristina: Ca toate limbile vorbite sa se reduca la engleza, spaniola, franceza, maghiara (desi nu imi place aproape deloc) si romana. Asta chiar ar fi tare!

Andreea McKagan: Cand si cum crezi ca se va sfarsi lumea?

Cristina: Oricand s-ar sfarsi, nu va fi anul asta. Cat despre felul in care se va intampla asta, tind sa cred ca vor fi multe cataclisme naturale desfasurate intr-un haos total, intuneric si explozii solare. Durere si chin, lacrimi si disperare.

AnaisC.: Care este locul in care vrei sa mergi cel mai mult?

Cristina: In Janis in Cluj, nu am apucat nici pana acum sa merg pe acolo :))  Vorbind serios: in Mexic… ma incanta ideea si abia astept sa am aceasta oportunitate. Acolo s-au filmat multe dintre telenovelele la care m-am uitat cu mare drag si am putut observa locuri frumoase. Iar limba vorbita acolo este preferata mea.

AnaisC.: Care este cea mai mare frica a ta?

Cristina: Sunt doua: frica de paianjeni (arahnofobia) si frica de spatii inchise (claustrofobia). Nu as suporta sa fiu inchisa intr-un loc ingust nici pentru o jumatate de minut. Apoi vine frica de a nu muri fara sa fiu pregatita pentru asta si multe altele.

AnaisC.: De unde iti vine inspiratia?

Cristina: Se spune ca talentul se mosteneste genetic, iar pe cel legat de literatura am de unde il mosteni. Cred ca m-am nascut cu o farama din inspiratia asta, pe care am dezvoltat-o si o dezvolt pe parcurs. Iar pentru inspiratia legata de blog, nu am o sursa prestabilita. O “muza” poate sa fie chiar si un vers al unei melodii… si, de multe ori, ideile imi vin brusc, chiar si cand imi fac patul sau cand ma spal pe dinti.

Andreea McKagan: Ai vreun ideal in viata? Care?

Cristina: Sunt multi cantareti si actori pe care as putea sa ii consider modele, desi nu pe de-a intregul. Nu am un ideal anume. Intr-o privinta, ar putea fi o maturatoare de strada, in alta privinta – o scriitoare, iar intr-o alta, o prietena. De la oricine putem invata ceva, chiar si de la noi insine.

AnaisC.: Care este idealul tau masculin? Dar feminin?

Cristina: Sunt multe tipuri de barbati care imi plac; sau nu neaparat tipuri, ci “exemplare” foarte diferite intre ele. La fel si in privinta femeilor, asa ca as fi incababila sa scriu nume aici.

Andreea McKagan: Site-ul pe care iti petreci mai tot timpul la calculator.

Cristina: Pe YouTube si pe Vplay (unde re-urmaresc “Rebelde”) imi petrec ceva timp, dar imi place si sa intru pe diferite bloguri, in special atunci cand gasesc unele chiar interesante, care sa imi capteze atentia inca de la inceput.

Andreea McKagan: Care este melodia ta de suflet?

Cristina: “I don’t wanna miss a thing”, de la Aerosmith. Dar, totodata, “Don’t cry”, de la Guns N’ Roses. Cele doua vor ramane mereu adanc in sufletul meu.

AnaisC.: Care a fost cel mai frumos moment din viata ta pana acum? Dar cel mai urat?

Cristina: Nu imi dau seama care este cel mai frumos, respectiv cel mai urat moment din viata mea. Dar ador sa imi petrec timpul cu unul dintre verii mei, care este mai mare cu 8 ani decat mine… dar ne vedem doar de doua-trei ori pe an. Iar unul dintre lucrurile foarte urate care mi s-au intamplat, a fost sa cad intr-o clasa “monstru” intr-a intaia; astfel, au urmat patru ani pe care ii consider cei mai urati de pana acum… si pe buna dreptate, pentru ca ii vad ca pe niste ani pierduti.

AnaisC.: Care este decada ta muzicala preferata?

Cristina: ’80. Imi plac foarte multe melodii din acea perioada si unde mai pui ca multe dintre formatiile mele preferate erau tinere pe atunci. Este o decada pe care chiar mi-ar fi placut sa o traiesc pe propria piele.

Andreea McKagan: Ai avut vreodata un iubit? Daca da, cum se numea acesta,si daca se poate,ceva detalii picante :>

Cristina: Na, imi pare rau, nu-ti pot da detalii picante. :)) Nu am avut niciun iubit pana acum.

Andreea McKagan: Dar in acest moment esti indragostita/intr-o relatie?

Cristina: Da, sunt indragostita. Este din acelasi oras cu mine, cu trei ani mai mare, cu parul lung si rocker. Dar nu sunt intr-o relatie.

AnaisC.: Stim ca Aerosmith si Steven Tyler sunt unele din preferintele tale cand vine vorba de muzica. Admiratia ta fata de Liv Tyler are vreo legatura cu admiratia ta fata de tatal ei?

Cristina: Intr-un fel, da. Daca nu il stiam pe Steven, cred ca mult timp nu as fi stiut-o nici pe Liv. Dar ea si-a castigat pe merit succesul, este superba, inteligenta, asa ca admiratia mea pentru ea este bine fondata. Visez sa ajung intr-o zi sa port o conversatie cu ea si sa o imbratisez lung.

Andreea McKagan: Familia este un model pentru tine?Daca da, care este cel mai influent membru pentru tine?

Cristina: Cu siguranta este un model pentru mine, sunt foarte norocoasa sa am familia pe care o am. Bunica mea, cea cu care locuiesc, mereu a fost cel mai influent membru pentru mine. Este o persoana foarte inteligenta, frumoasa (la 70 de ani nu are riduri, decat foarte fine), sufletista si cu un caracter puternic. Isi vede de viata si nu ii pasa prea mult de parerea celorlalti referitoare la ea. Si mereu spune ca seman cu ea la caracter.

Andreea McKagan: La cati ani intentionezi sa iti formezi o familie?

Cristina: Ideal ar fi cam pe la 25-26 (aici ma refer la casatorie), desi, pentru zilele noastre, unii ar crede ca este cam devreme. Iar cand o voi face, ma voi dedica familiei mele. Sper ca voi fi o sotie si o mama ideala in aceeasi masura.

Andreea McKagan: Cati copii vrei sa ai? Baiat sau fata?

Cristina: Vreau sa am trei copii. Primul sa fie baiat, apoi o fata (dupa un an) si iar un baiat (tot dupa un an). De multe ori mi-am mai dorit un frate mai mic, avand in vedere ca mai am doar o sora mai mare. Nu vreau sa imi inchipui viitorul fara glasuri de copii in jur.

AnaisC.: Care a fost cel mai stupid dar in acelasi timp amuzant lucru pe care l-ai facut?

Cristina: Nu prea fac lucruri stupide; iar cele pe care le fac, ma indoiesc ca sunt amuzante:)). Dar stiu ca atunci cand eram in clasa a patra, aveam doi colegi care se placeau reciproc, dar “s-au certat”. Asa ca am inceput eu sa ii trimit ei cateva biletele de dragoste, semnandu-ma cu numele lui.

Un mesaj pentru toti cei care-ti citesc blogul…

Cristina: Fiti voi insiva, iar daca vreodata veti vrea sa schimbati ceva la voi, faceti-o, in primul rand, pentru voi, nu pentru altii. Urmati-va propria cale, nu puteti trai prin visele altora si incercati sa depasiti regretele. Credeti-ma, este un sentiment minunat sa ajungi sa te apreciezi pe tine insuti la adevarata ta valoare – sa iti dai sema ca, si daca toti te-ar parasi, ai ramane cu tine, te-ai avea ca sprijin. Intr-o perioada, am reusit si eu sa ajung in acel punct.

Va sunt recunoscatoare ca imi cititi blogul si sper sa ma ridic la masura asteptarilor voastre. Iar daca pana acum nu am reusit, sper ca voi reusi pe viitor.

Un mesaj pentru cititorii blogurilor noastre…

Cristina: Daca ati intrat cel putin odata atat pe blogul Andreei si al lui Anais, cat si pe cel care poarta semnatura amandurora, cu siguranta ati avut de castigat. Postarile lor merita intr-adevar citite, cu atat mai mult cu cat sunt scrise de doua persoane speciale, care au pus piciorul in prag in lumea virtuala pentru a arata si celorlalti frumusetea si controversele rock-ului.

Un subiect total diferit fata de cele cu care v-am obisnuit

  Ajungand sa vorbesc -nu stiu in ce context- cu cateva colege despre sarcina, am aflat ca multe dintre ele o considera ceva scarbos, iar pe bebelusi - niste creaturi stresante care plang mereu. 
  Fiind fata si preocupandu-ma destul de mult subiectul respectiv, in postarea asta imi voi spune parerea despre cum vad eu fenomenul in care o fiinta se dezvolta in interiorul mamei sale. Dar, inainte de asta, voi scrie cum vad lucrurile alte cateva persoane, primele dintre ele fiind doua colege, carora li se potriveste perfect introducerea postarii.


  Iulia: "Consider copiii o pierdere de vreme, o bataie de joc la adresa mea. Sunt prosti. Pe langa ca sunt grasa, sa fiu si mai grasa... si nu vreau sa ma injure cand vor fi de varsta mea si sa-mi reproseze ca i-am nascut. Nici nu vreau sa ma casatoresc."


  Madalina: "Eu nu vreau sa am copii niciodata, deoarece nu vreau sa suport dureri de nastere, sa am grija de copii mici stresanti si vreau sa am o tinerete perfecta, in care sa ma distrez la maxim."


  Sunt constienta ca cele doua nu au vorbit tocmai in serios cand au spus cele de mai sus si ca sunt mari sanse ca pe parcurs sa isi schimbe acest mod de a gandi, dar ma uimeste felul in care vad in general copiii. Si va asigur ca acest mod de a vedea lucrurile este mult, mult diferit fata de cel in care le vad eu.


  
  AnaisC: “Daca vei intreba persoane de varsta ta, sau mai tinere, ce parere au despre asta, probabil iti vor spune ca este ceva scarbos, cum percepeam si “dragostea” la 4-5 ani. Dar daca le intrebi despre “procesul de creatie”, probabil iti vor spune altceva…

  Sarcina e ceva normal, ceva fara de care nu am fi existat si fiecare o percepe diferit. Sa nu mai vorbim de cum o percep barbatii (baietii) si cum o percep femeile(fetele).

  Pentru majoritatea fetelor (care si-au inceput viata sexuala), este un continuu stres, o adevarata ingrijorare si nu se gandesc neaparat la cat de greu e sa cresti un copil si ce vor face cu el (folsesc “avort” cu usurinta), ci se gandesc mai degraba la ce va crede lumea, cum le vor judeca prietenii si parintii, cat timp vor mai avea pentru ele…si, astfel, copilul ramane pe ultimul plan.

  Din perspectiva unei fete care inca nu este “in pericol” de sarcina, dar resimte schimbarile acestei varste din plin, pot spune ca modul in care suntem supuse la cateva zile pe luna de inactivitate totala, doar pentru a percepe un copil, mi se pare “inuman”.

  Cand eram ceva mai mica, ma intrebam de ce nu avem un buton pe care il putem apasa; si cand il apasam sa se deschida o portita prin care sa intre copilul.

  De asemenea, acele 9 luni de sarcina, care difera de la femeie la femeie, mi se par inumane. Mama mea a avut o sarcina usoara, spre exemplu (la iesire a fost mai greu,19 ore s-a luptat cu vointa mea de fier=)) ); dar cand stai sa te gandesti ca te poate apuca o pofta nebuna de cirese la 3 dimineata in mijlocul iernii (fiind pofticioasa de felul meu si asa, daramite la sarcina), parca ti-ai dori sa ai anumite parti masculine.

  Pana la urma, sa fii femeie e un dar, sa poti dai nastere e un dar, si, trecand peste toate aceste inconveniente, cand vezi acel “mic tu”, nu te mai gandesti la nimic altceva decat sa ii oferi lui totul. Avem darul de a crea, ei participa la acest proces cateva minute (daca e sa ne gandim mai bine, cateva secunde) si nu simt pe deplin cum e sa fii parinte. Sa fii femeie e un dar si sa fii insarcinata e o onoare deosebita. Mai bine ne-am bucura de asta si nu ne-am gandi ca vom purta haine cu 4 marimi mai mari.”

  Andreea McKagan: "Nu  m-as vedea in postura de mama, poate doar pe la 30 de ani. In fine, cred ca as fi o mama de treaba, as vrea sa fiu in primul rand cea mai buna prietena a copilului meu , pentru ca el sa-mi spuna absolut totul. Sarcina reprezinta (de cele mai multe ori) rezultatul iubirii a doi oameni (asta ar trebui sa fie, dar vedem zilnic diverse drame pe la TV), iar iubirea fiind frumoasa, si sarcina este o veste buna. Dar cum am spus, cateodata chiar strica viata tinerilor si ia o intorsatura dramatica. Dar, sa revenim la chestiile frumoase...Pare stupid si copilaresc ce voi spune, dar deja mi-am planificat aproape totul :))

Multe prietene si colege imi spun ca e “naspa” sa fii  fata. Pe de-o parte, sunt de acord cu ele, mie pur si simplu mi se pare greu sa fii fata. In fiecare luna avem “musafiri”(daca intelegi la ce ma refer) si, pe langa asta, la un moment dat mai trebuie sa suportam si 9 luni chinuitoare si dureroase.Pe de alta parte nu sunt de acord, ar trebui sa fim onorate ca noi dam nastere viitoarelor generatii.

Copiii, dupa parerea mea, sunt ceva minunat, acestia inveselesc o casa si parca iti dau mai multa energie si o nota de optimism.Cand se gandesc ca acasa au cativa copii care trebuie hraniti si ingrijiti, parintii parca capata puteri supranaturale, fac orice pentru copilul lor. Desigur, mai auzim si diverse povesti cu fetite de 13 ani (pentru ca alea nu sunt adolescente), care raman gravide. Aici cred ca este numai si numai vina lor, iar de obicei aceste copile vin din familii dezbinate. Mi se pare o problema ca o mama sa nu ii explice unele lucruri fiicei sale, insa vedem asta din ce in ce mai des. In fine, cat timp un copil este dorit intr-o familie, nu poate fi decat o veste buna!"

  Iar acum, parerea mea... 
  
  De cand mergeam la camin vroiam de multe ori sa fiu in locul mamei mele si ea in locul meu. Ma fascina ideea de a avea un copil mic, o consideram interesanta, ca un joc. Iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci. Insa, in ultima perioada, tot incerc sa-mi imaginez cum va fi cand voi avea o fiinta care creste tot mai mult si se dezvolta in interiorul MEU... la cum voi dormi cand burta imi va fi deja mare, la ce voi simti, la cat de mult imi voi mangaia burta si cat timp voi petrece vorbind si cantandu-i celui care in primele luni nu voi stii daca va fi baiat sau fata.
  Pentru mine, viitorii mei copii vor merita toate lunile in care ma voi ingrasa si in care va trebui sa mananc si sa am grija de doua persoane, nu doar pentru una. Poate atunci voi invata sa fiu uneori mai putin egoista.
... pentru ca eu le vad frumoase pe femeile insarcinate, nu mi se pare ca burta mare le face urate... nu mi se pare ca trebuie sa isi ascunda, cu orice pret, kilogramele in plus.
  Poate ca exista pofte, dar poate ca sunt mai rare decat se crede; am auzit multe persoane care au afirmat ca nu au avut, sau ca nu prea multe. Si ce daca? Acum nu am diferite pofte?
  Imi place sa ma imi imaginez cum vor arata copiii mei, la momentele in care imi va spune si mie cineva "mami". As vrea ca de mici sa ii invat sa aiba incredere in ei, sa invete sa faca ce le place... si sper ca le va placea si lor muzica, poate si limbile straine. Dar in fond, conteaza sa fie ei, cu gusturile si preferintele lor.
  De multi ani am insa o teama: sa fiu incapabila de a naste (o teama complet nefondata, de altfel). Pentru ca, astfel, un mare, mare vis mi s-ar narui.


  Consider ca este frumos sa fii femeie si nu fara motiv noi suntem cele care ramanen insarcinate... femeile sunt puternice! Nu toate, dar eu sper ca voi fi!

Rezultatul sondajului V (1)

Scheletu'-n bocanci (6)

  2 (18%)

Interviu

  3 (27%)

Postare libera

  6 (54%)

Enrique Bunbury, dupa era Heroes del Silencio

  0 (0%)

  In urma rezultatelor sondajului, se pare ca urmatoarea postare - care sper ca va aparea chiar astazi pe blog - va fi una libera. Tema este destul de ciudata fata de ceea ce am scris pana acum si sunt curioasa ce parere aveti si voi despre subiectul pe care il voi aduce in discutie, desi face referire doar la sexul feminin.

  Dupa "Postare libera", varianta care a strans cele mai multe voturi este "Interviu". Asa ca, in curand, pe la sfarsitul saptamanii, va aparea unul care m-a luat pe mine prin surprindere de data aceasta,  intr-un mod cat de poate de placut... si care pentru mine este unul special.

Daca ma intrebati, asta trebuia postata ieri

  A trecut deja jumatate de an din viata Innocent Phantom si doar ieri in jur de 23:00 mi-am adus aminte. Si cand ma gandesc cat am asteptat momentul asta...  Niciodata nu am zis, daca nu ma insel, cand si de unde a venit idea de a avea propriul blog, asa ca este o ocazie buna sa o fac acum. 
  Inainte nu stiam nimic despre bloguri, despre cum se creeaza  sau se personalizeaza in functie de preferintele fiecaruia. Stiam doar sa le citesc si ma gandeam la cat de (foarte) greu trebuie sa fie sa ai unul, sa il intretii si sa postezi constant, pentru ca cititorii sa fie mereu interesati de el.
  Dar prin iunie (iar, daca nu ma insel), mi-a trecut prin cap ca ar fi interesant sa-mi fac unul, cu aceasta ocazie putand invata sa ma descurc cu ceva care imi era total necunoscut. Initial, vroiam sa scriu diferite compuneri si fragmente din romanul pe care l-am inceput (si pe care habar nu am cand o sa-l termin). 
  Fiind la un majorat si purtant o discutie cu un var mai mare de-al meu, Vlad... care a spus odata sa-i dau pseudonimul Punga sau Maieu daca voi scrie vreodata despre el... am atins si punctul asta despre bloguri.  Pot spune ca el a fost cel care m-a incurajat din acest punct de vedere si s-a oferit sa-mi faca el unul. Bineinteles, urma ca eu sa aleg aspectul si numele.  Insa, pana la urma eu am fost "creatoarea", in 1 august (evident, indrumata de cineva care se pricepe la asta), Vlad fiind plecat in alta tara cu un proiect. Si a fost mai bine asa, pentru ca astfel am avut ocazia sa-l fac exact cum vroiam si simteam eu si poate... mai feminin decat daca-l facea el. :)) 
  M-am obisnuit repede cu functiile lui; iar design-ul fiind gata, trebuia sa-mi focalizez atentia asupra a ceea ce postam. Si, recunosc, nu sunt mandra de toate postarile mele, in special de unele de la inceput, care simt ca nu ma caractearizeaza atat de bine fata de altele. Dar de ce sa mai privesc acum in urma?
  La urma urmei, nu am ajuns sa scriu doar despre roman si compuneri, asa cum imi propusesem. Si, sustin inca odata, diversitatea ajuta mult la un blog, indiferent de tema propusa initial. Parca da si alte culori.. .sau nonculori, care umple anumite goluri.
  
  In incheiere, as vrea sa va multumesc si voua, celor care cititi ceea ce scriu in paginile astea virtuale, pentru ca ati avut poate un rol mai important decat credeti in faptul ca am continuat pana acum sa postez pe Innocent Phantom. Pentru ca m-ati incurajat si ca m-ati sustinut. Pentru sugestiile date uneori. Va multumesc pentru fiecare vot (tin minte si acum bucuria pe care am avut-o cand l-am primit pe primul la cel dintai sondaj) si pentru fiecare comentariu. Sau pentru simpla accesare a link-ului spre lumea... pentru mine este o lume... pe care am creat-o aici. 
 Asa cum spunea cineva: viata lunga, Innocent Phantom!