Nu stiu daca are rost sa cititi asta. Poate ca nu.

  Cred ca este in destinul meu sa nu ma simt bine in colectivul (de la scoala) in care sunt - si nici in celelalte (tot de la scoala) in care am fost de-a lungul celorlalti opt ani. Sau poate nu ar trebui generalizat, poate ca acum, intr-a noua, imi sunt antipatici doar cativa colegi. Dar ce mai conteaza, cand o am acolo pe Daiana, gura mea de aer proaspat (care a ramas proaspat chiar si dupa ani)? Sau pe A. , pe L. , pe R. , pe C. , M. , B ...... 

  Unde vreau sa ajung cu asta? Nicaieri, eu stiu deja ce simt. Dar totusi simt nevoia sa scriu, sa scriu despre lucrul asta care poate nu intereseaza pe nimeni altcineva. Dar care ma intereseaza pe mine.

  Cred ca mult timp m-am considerat inferioara, doar pentru ca altii ma considerau asa. Urata, pentru ca altii (cativa) imi spuneau asta. Tocilara, tot pentru ca ei ma numeau astfel. 

  Dar am ajuns la concluzia, in urma a toate astea, ca sunt puternica! Pentru ca pot, aproape fara efort, sa elimin din minte acele mesaje care deja simt ca nu ma mai reprezinta. Si poate ca nu m-au reprezentat niciodata, nu toate. Deja dintr-a saptea am putut pune o bariera intre ei si MINE. Iar acum, pot sa spuna orice, pentru ca eu ma cunosc - si nu doar din exterior, ci si din interior. Ei ma cunosc doar pe jumatate... ba nu, doar un sfert din mine, sau nici macar atat.

  Chiar si asa, exista rautati in "inocenta" adolescentilor si chiar a copiilor. Am plans pentru lucruri marunte, care m-au durut. Am indurat multe, foarte multe. Si varsta pe care o am acum, este o binecuvantare. Acum ma pot apara si pot ataca dur la randul meu. Pot sa raspund cu aceeasi moneda, fara a sta pe ganduri prea mult. Pot urla pentru dreptate si imi pot impune punctul de vedere, desi nu tuturor le pasa de el. Pot sa ma prefac ca sunt fericita, chiar si atunci cand imi tin lacrimile pentru a nu curge. 

  Asta e realitatea de astazi. Nu pentru toti este usor la scoala si pentru unii nu a fost niciodata (bine, nu este cazul meu). Dar, mult mai bine ar fi sa ii ignor pe acei cativa pe care chiar nu ii am la inima. Daca tin neaparat sa ma trateze ca pe cineva inferior, vor invata sa nu o mai faca. Ba nu, ii voi invata eu, chiar si prin ignoranta.

  Si pana atunci, acolo sunt ADEVARATII prieteni. Acolo, foarte aproape de mine. Ei, celor care nu am cuvinte sa le multumesc. Ei, care ma inteleg si care ma incurajeaza.Ei, care sunt sinceri si speciali. Ei, OAMENII. Pentru ca prietenii mei sunt oameni, nu "cuiere pentru haine".

 Iar aici sunt eu, care am incredere in mine. Eu, care nu am de gand sa incetez sa cred sa in mine.

         Si le multumesc tuturor celor care au avut rabdarea sa ma cunoasca...