Scheletu'-n bocanci

  Acum cateva saptamani i-am spus unei prietene ca o sa fac o compunere :"Scheletu'-n bocanci". Nu stiu ce m-a apucat, poate faptul ca era seara si ca probabil am avut creierul obosit a avut vreo legatura:)) Asa ca a trebuit sa o fac si m-am gandit sa-mi arat inspiratia (sau lipsa ei) si pe blog.


  Se plimba fara graba prin parc, printre multimea de adolescenti care pare mai bine-dispusa ca niciodata. Se uita la ei si nu reuseste sa isi inchipuie ce este in capul acelor tineri, care inca par niste copii de dimensiuni mai mari. Le priveste zambetul de satisfactie celor care par fericiti de fiecare data cand duc tigara la gura si apoi o spanzura din nou printre degete. 
  Este el . . scheletu'-n bocanci. Singurul care nu se identifica cu umanitatea, singurul care pana acum nu a dat dovada de niciun sentiment. El, care bantuie ca o fantoma nebuna prin orasul in care este condamnat sa stea si  cauta, bineinteles fara rost, sa-i inteleaga pe cei care respira acelasi aer cu el. Dar niciodata nu a reusit sa-i inteleaga pe oameni. Nici oamenii nu se inteleg pe ei.
  Mai arunca o privire prin parcul ocupat doar de fiinte tinere, fara niciun fel de experienta. Sunt atat de ciudati! Toti care se aseamana stau intr-un grup, parca ar vorbi o limba doar a lor, care ii impiedica sa vorbeasca si cu altii.
 Insa cel mai mult ii place grupul "negru", asa cum ii spune el. Acolo sunt cei care si-au construit o lume a lor, cu parul lung si tricouri ciudate . . si au bocanci . . ca el! Dintr-un colt al parcului parca se aude si o frantura de muzica latino. Ii place si genul asta, il linistete. 
  Ii pare atat de rau ca este doar un schelet! Ar vrea sa viseze si el, sa ajunga sus de tot, poate cu capul in nori, dar bocancii il tin cu picioarele pe pamant.
  Este trist, dar viata insasi este cruda!