S-au descatusat lanturile mortii

  Probabil fiecare si-a imaginat vreodata cum ar fi moartea perfecta. Eu, cel putin, am facut-o de mai multe ori (nu, nu am innebunit . . inca:)) ) si m-am gandit sa scriu un fragment despre cum as vedea-o in momentul actual. Asta nu inseamna ca mi-ar placea sa ma "intalnesc" prea curand cu ea.:))

  Poate nu ar fi trebuit sa pornesc atat de repede spre casa. Noaptea si intunericul nici nu s-au sfarsit. Dar este vina mea, nu trebuia sa adorm dupa petrecerea de aseara, petrecere pe care am asteptat-o poate mult prea mult. Macar am dormit in camera unui prieten, impreuna cu inca cateva persoane, nu intr-un colt al lumii uitat de toti.

  Inca sunt ametita, dar din cauza dansului, nu al bauturii. Sau poate sunt ametita din cauza fericirii, pentru ca noaptea asta m-a schimbat complet, pentru ca din prapastia agoniei am ajuns pe culmile celui mai mare fapt pe care l-am realizat vreodata. Acum imi este frica doar sa nu cad de acolo, de sus. Oricine m-ar vedea ar crede ca sunt nebuna. Poate chiar ar avea dreptate, uneori fericirea prea mare ia mintile.

   Incerc sa merg drept pe strada, dar lacrimile imi incetoseaza ochii si imi tulbura echilibrul. De ce plang? O durere scurta in inima imi opreste pasii, fiind nevoita sa ma rezem de peretele unei case din stanga mea. Prefer sa evit durerea, gandul meu e interesat doar de ce s-a intamplat in ultimele ore.

   Si totusi am o presimtire, in minte imi apar multe intrebari care in alte circumstante mi s-ar parea ridicole: "Cum va arata rasaritul din dimineata asta?", "Ce voi manca la micul-dejun?", "In cat timp voi fii acasa?", "Cand voi ajunge la scoala?". Oare de ce presimt ca niciodata nu voi mai apuca sa fac lucrurile astea, de ce am impresia ca strada pe care ma aflu nu se va mai sfarsi niciodata? 

  Imi este teama si strig, o stric pe mama mea, dar ea nu ma aude. Nu ma va mai auzi niciodata? Nu inteleg motivul starii mele de acum, stiu doar ca as vrea sa o imbratisez pe fiinta care mi-a dat viata si ca este prima data cand nu ma pot baza pe ajutorul ei. Prima si ultima data? Incerc sa-mi alung gandurile negre care s-au descatusat in trupul meu si care nu imi dau pace, dar nu reusesc. Strig mai tare, insa nu imi mai aud vocea, simt doar acea stare de dinaintea unui lesin.

  Fug cat pot de repede, in josul strazii, desi picioarele imi tremura si as putea sa cad oricand. Doar fug, fug in toata deznadejdea, fug cu toata disperarea, fug ca si cand as face-o pentru ultima data. Fug si in intunericul de dinaintea mea, vad doua lumini ale unei masini, apoi nu mai vad nimic. Ciudat, nici nu simt durere.

  Cu ochii intre-deschisi, observ doua persoane. Imi spun ceva, dar eu nu le mai pot intelege, nu le mai pot auzi. Cineva imi ridica usor capul si ma priveste cu lacrimi in ochi, iar pe fata ii citesc o vinovatie ascunsa. Nu stiu cine este, dar o privesc si eu. O privesc lung si cu sete, pentru ca stiu ca este ultima fiinta pe care o voi mai vedea vreodata. 

  De unde stiu ca voi muri in cateva secunde, cu putin noroc in cateva minute? Are moartea un miros al ei, sau a intrat cu atata forta in interiorul meu, incat o simt si o recunosc? De ce imi este frica de ea chiar si in ultimele clipe, cand este atat de aproape de mine?

  Toti anii pe care i-am trait pana acum se voi pierde in nestire, toate tristetile mele voi disparea. Dar eu nu voi mai avea parte nici de fericire, nu imi voi mai aminti de marea realizare din noaptea care se scurge in rasaritul care incepe. In gand imi vine o vorba veche:"Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima". Oare chiar asta am facut?

  Si totusi, incerc sa imi aman sfarsitul. Vreau sa imi amintesc de momentul in care am vorbit ultima data cu mama, cand am invatat sa merg cu bicicleta, daca atunci cand am iesit din casa am iesit cu piciorul drept.Insa  imi aduc aminte doar de clipa in care am invatat sa spun: "cu placere". Se pare ca destinul se incapataneaza sa nu imi lase amintiri din lumea asta.

  Cat as vrea sa apuc si ziua de maine! Sunt invidioasa pe toti cei care inca traiesc si ma doare sa stiu ca multe suflete s-au nascut astazi, exact astazi, in ziua mortii mele! Am doar 15 ani si mor. Degeaba incerc sa nu mai plang, nimic nu se va schimba. Mor in bratele unui strain, cand toti cei la care tin cu adevarat sunt atat de aprope de mine, la doar cateva sute de metri. Insa acum nimic nu mai pare aproape, timpul este mai pretios decat niciodata. Incerc sa spun un ultim cuvant, un ultim adevar: "mor".