Scheletu'-n bocanci (4)

Ce face plictiseala din om mine.


  Fara sa-si dea seama, intr-un mod stupid si aproape amuzant, a adormit pe strada rece, in vantul care a devenit mai aspru decat inainte. Atat de aspru, incat l-a trezit pe schelet, in mijlocul acestei nopti care nu se va termina prea curand. Nu ii ramane decat sa se ridice lent, bocancii il incetinesc, mereu il incetinesc.
  Se afla intr-un loc pe care il cunoaste bine, s-a plimbat pe aici de multe ori, dar acum parca s-a schimbat ceva. Parca jocul de umbre din intuneric ii dau strazii un aspect mafistofelic, casele par si ele mai ciudate decat si-ar fi dorit scheletul la orele astea. Paseste apasat, se departeaza de gardul de care s-a sprijinit candva ,inainte sa adoarma si lasa picioarele sa decida in locul lui. El este prea obosit, prea adormit inca.
  Se indreapta inspre parc, dar nu vrea sa intre in el. S-ar simti prea injosit printre fiintele umane pe care nici acum nu a reusit sa le inteleaga, nici acum, dupa atata timp in care "supravietuieste" in apropierea lor. Vrea doar sa fie intr-un loc numai al lui, sa strige si sa planga, sa spere la o lume mai buna pentru oasele din care este format. Insa nici sa planga nu poate, nu ar vrea ca vreodata lacrimile sa ii ude ochii intr-un mod umilitor, intr-un mod de resemnare.
  Ramane nemiscat pe trotuarul din fata parcului, cu ochii indrepatati spre doi baieti care, in incercarea de a fi amuzanti cu un scop necunoscut, sunt ridicoli. In soapta, strangand pumnii cu putere, isi spune: "Niciodata nu o sa fiu fericit, dar niciodata nu voi permite sa fiu trist. Imi voi continua mersul indiferent prin aceasta lume in care nu ma regasesc, asteptand, mai nerabdator decat oricine, nectarul mortii. Singurul regret e ca nu pot iubi, dar nu am chemarea sangelui, iar prin oase nu curg sentimente. De ce am puterea sa plang, dar nu pot sa rad, sa zambesc macar o secunda? Cu ce sunt oamenii mai presus decat mine, cand eu ii consider inferiori, niste fiinte mult prea superficiale intr-o lume prea cruda?"
  Sunt multe ganduri in capul lui, dar frigul il intrerupe, iar intunericul a inceput sa il sperie. Grabeste cu dificultate pasii (din nou, bocancii il incurca), se indeparteaza tot mai mult, pana dispare de tot. Dupa un colt de strada, se mai pot auzi doar cateva cuvinte, spuse acum tare, intr-un fel aproape sfasietor: "Dar oasele sunt doar oase, scheletul sunt doar eu, iar eu sunt un nimeni. Un nimeni fara niciun rost, chinuit de viata fara niciun motiv!".