Nimeni nu este langa mine, nimeni nu ma incalzeste, nimanui nu-i pasa de ceea ce fac in acest moment. As putea inchide ochii pentru totdeauna, fara ca cineva in afara mea sa stie, fara ca cineva sa isi faca griji pentru posibila moarte care m-ar dobori.
Este liniste absoluta, o tacere iesita fara control din obisnuitele tipare ale personalitatii mele, o tacere absurda care ma innebuneste peste masura, care ma face sa nu ma mai recunosc nici macar eu. Incep sa rad in nestire, totusi fara a simti curgandu-mi pe piele vreun strop de fericire. Dar auzindu-mi rasul, ma speriu, pare unul mafistofelic, iesit din corzile vocale ale unei demente fara salvare, nenorocita de toate imprejurarile vietii.
Imi arunc privirile inca inocente si naive asupra rotunjimii lunii, iar ea ma striveste cu lumina cadaverica pe care o arunca asupra mea. Acum chiar par moarta, insa o moarta mai vie decat orice fiinta care populeaza impreuna cu mine aceasta planeta.
Si mainile imi tremura tare, fara sa stiu de ce.