E-atât de uşor când priveşti dincolo de greu

Îţi deschizi somnul în realitatea dimineţii,

        uiţi visul de care te-au rupt secundele

            ce tocmai au trecut ,

lumina a şters noaptea din memoria ta şi

                 zâmbeşti fără motiv,

cu soarele conturându-ţi pupilele

          şi incendiindu-ţi gura.

Nu poţi să vezi acum culori, pentru tine

             există doar fericire, eşti năuc

      şi nu ştii de ce. Dar nu-ţi pasă.

Îţi arunci în spate privirea înnecată în cafea

            dar nu vezi ieri, iar în faţă nu

                             vezi mâine.

Însă nici pe retină nu-ţi mai rămâne nimic,

        pe chip nu ţi se pot citi

                       nici lumini nici umbre,

corpu-ţi rămâne nemişcat şi numai respiraţia

        mai e vie din tine.

Ori tu tot eşti mai viu decât toţi ceilalţi, şi numai

                    tu ai puterea să vezi o viaţă în fiecare

       zi şi o lume în fiecare dimineaţă.

Surâzi din nou, apoi râzi ca un nebun;

             râzi de alb cum alţii il văd negru

      şi de fericire, cum e atât de uşor de

                   cucerit cu o dorinţă.

Dar nu, ei nu au ochii tăi şi pentru ei încă e

           noapte, e întuneric şi urât.

Atunci – îţi juri ca ziua să nu se mai termine

             nicicând, să ai tu curcubeul dacă 

   lor le e străin. Râzi… pentru că-i atât de uşor

              când priveşti dincolo de greu.

 *Imi cer scuze pentru lipsa atat de lunga si nejustificata de pe blog.*