Am doar 16 ani

   Nu, astazi nu voi scrie lucruri complicate, astazi nu iau interviuri sau scriu metafore. Si postarea asta ar fi trebuit sa fie mult mai lunga si profunda, dar acum nu pot.Cum poate ati dedus din titlu, e ziua mea. Si ma bucur enorm ca a cazut intr-o sambata, parca e mai speciala asa, fara scoala si colegi. Pentru ca asa pot sa simt ca e "a mea".

                  V-am pupat.

Copilul nu mai e copil acum

Se rupe ceva, acolo-n tine, şi nu e os

       ori carne crudă, doar suflet

                 prea plăpând.

Îţi simt mirosul de copil, respiraţia

        ta m-atinge şi mă îngheaţă

                 în fiori

Îţi aud clar, tot mai clar şi dureros

        plânsetul - şi nu ştiu a te consola,

                 intind absent mâna

spre a te mângâia, dar lacrimile

        tale mă paralizează şi

                 opresc.

Atunci – îmi dau seama că nu exişti,

        ori stai doar ascuns într-o minte

                 care

a renunţat demult la tine;

         că lacrimile-ţi sunt realităţile

                 adultului şi

       amintirile tale.

Tu eşti numai un eu vechi şi uitat

         de mine însămi, dar mereu

                  vei trăi

    - chiar şi-n netrăire –

în corpul care cândva a fost al tău,

         dar pe care anii ţi l-au furat

    şi maturitatea  mi l-a dat mie. 

E-atât de uşor când priveşti dincolo de greu

Îţi deschizi somnul în realitatea dimineţii,

        uiţi visul de care te-au rupt secundele

            ce tocmai au trecut ,

lumina a şters noaptea din memoria ta şi

                 zâmbeşti fără motiv,

cu soarele conturându-ţi pupilele

          şi incendiindu-ţi gura.

Nu poţi să vezi acum culori, pentru tine

             există doar fericire, eşti năuc

      şi nu ştii de ce. Dar nu-ţi pasă.

Îţi arunci în spate privirea înnecată în cafea

            dar nu vezi ieri, iar în faţă nu

                             vezi mâine.

Însă nici pe retină nu-ţi mai rămâne nimic,

        pe chip nu ţi se pot citi

                       nici lumini nici umbre,

corpu-ţi rămâne nemişcat şi numai respiraţia

        mai e vie din tine.

Ori tu tot eşti mai viu decât toţi ceilalţi, şi numai

                    tu ai puterea să vezi o viaţă în fiecare

       zi şi o lume în fiecare dimineaţă.

Surâzi din nou, apoi râzi ca un nebun;

             râzi de alb cum alţii il văd negru

      şi de fericire, cum e atât de uşor de

                   cucerit cu o dorinţă.

Dar nu, ei nu au ochii tăi şi pentru ei încă e

           noapte, e întuneric şi urât.

Atunci – îţi juri ca ziua să nu se mai termine

             nicicând, să ai tu curcubeul dacă 

   lor le e străin. Râzi… pentru că-i atât de uşor

              când priveşti dincolo de greu.

 *Imi cer scuze pentru lipsa atat de lunga si nejustificata de pe blog.*