Când ŞTIU că nu totu-i pierdut, scriu.
Era seară, pe geamul din faţă se observa cum un soi de vânăt, ori poate gri se arunca greu în văzduhul proaspăt de vară bâtrână. August murea sub privirea ei, se destrăma în culori tot mai înfrigurate, când pentru alţii doar se termina. Îşi încolăcea neîncetat mâinile în jurul gâtului şi lacrimi prea mici pentru a curge însiropeau ochii în nostalgia lor. Moartea plutea parcă mai vie ca oricând în viaţa sa, căci se gândea, uşor neîncrezătoare, la nemulţumirile de care ar vrea să se ştie străină, să le înăbuşe şi, dacă va putea, să le uite într-o zi.
Aşa, cu buza tremurând, cu palmele împreunate, cu chipul acoperit de lumina stranie ce traversa încăperea, nu mai părea o fată la început de tinereţe, ci gândurile-i toate şi trăirile din acea clipă, doar de ea ştiute, păreau că se transformă într-un portret fizic al unei persoane cu prea multă experienţă. Dar cât de înşelătoare pot fi aparenţele. Căci nu pentru că viaţa i-ar fi arătat prea multe feţe dure era plânsul ei tremurat de atunci, ci tocmai pentru setea ei de a se ştii vie, de a cunoaşte şi a se cunoaşte, pentru lipsa experienţei într-o lume pe care nimeni nu i-a arătat-o încă. Tânjea după ceva care era al ei, care trebuia să-i aparţină şi totuşi nu ştia ce anume. Doar ghicea, prin prisma anilor ei cruzi. Siguranţă? Iubire?
Era acela, fără îndoială, unul dintre momentele de îndelungă meditare, un proces dureros , mereu fără raspuns, mereu retoric. Părea atât de mică, atât de confuză şi nefericită în toată deznădejdea ei din acel răsărit de noapte, încât nimeni, nici poate ea, nu ar mai fi recunoscut-o în dimineaţa care urma să succedă întunericul de afară. Căci ştia că urma să i se pară absurdităţi acele câteva trăiri care îi paralizau muşchii feţei, că lumina avea să şteargă, iar, totul.
